Închinarea pe care creștinii ortodocși o acordă icoanei nu se adresează nicidecum lemnului sau materialului din care aceasta este alcătuită, ci trece mai departe, către sfântul reprezentat pe ea. Acest adevăr îl întăresc Sfântul Vasile cel Mare, când afirmă că „cinstea dată chipului, trece asupra Prototipului” și Sinodul al VII-lea Ecumenic, care spune că „cel ce se închină icoanei, se închină ființei celei închipuite pe ea”. 

Legătura dintre icoană și prototipul ei este întărită prin slujba de sfințire a icoanei - o rânduială specială, întâlnită în cartea de cult ce poartă numele de Molitfelnic. Prin această slujbă, icoana devine obiect de cult, afierosit lui Dumnezeu și punte de legătură între lumea văzută și cea nevăzută. Astfel, icoana ni-l aduce mai aproape pe sfântul căruia îi adresăm rugăciunea, ne dă posibilitatea să-i privim chipul și ne predispune la un dialog direct cu divinul.  

Putem, așadar, concluziona că motivul pentru care ne închinăm icoanei coincide cu închinarea propriu-zisă către sfinți sau către Dumnezeu.