Teologia, pentru a fi suficient de vie, are de dat seama de manifestarea lucrării și Prezenței dumnezeiești în mijlocul nostru. De altfel, la Liturghie asta mărturisim: Hristos în mijlocul nostru! Cu alte cuvinte, teologia se cere mărturie dinspre Viul manifest de Sus, cel care irumpe în viețile noastre prin lucrarea Bisericii și prin prezența sfinților. Pentru că, dacă este ceva ce ne poate atinge în chip copleşitor lăuntric atunci când ne înfățişăm în fața sfinților, în căutare rugătoare de refugiu, este faptul că resimțim efectiv mângâiere și descoperire lăuntrică de noimă, încredințări concrete ale unei Prezențe iubitoare. 

Poate pentru unii simple „moaşte”, cele pe care ne „complacem” noi ceilalți să le „pupăm” sunt în fapt rămăşițele pământeşti ale sfinților. Sunt in chip esențial manifestare de prezență harică, împărtăşire de viață, de înțelegere. Ele dăruiesc o boost-are concretă a posibilităților personale, cele adesea atât de limitate, prin lucrare de Sus. Astfel, în fața problemelor de tot felul, resimțindu-ne adesea „osteniți și împovărați”, sfinții materializează pentru noi, în chip personalizat, concretul acelui „veniți la mine cei osteniți şi împovărați şi Eu vă voi odihni pe voi”. Pentru că Hristos Însuşi ne odihneşte prin sfinți.

Personal, am trăit un astfel de moment al încredințării că universul meu interior e deschis lecturii în timp real din partea sfinților. Ne știu gândurile și preocupările, ne știu nevoile. Concret, am avut acum câțiva ani surpriza încredințării că Sfânta Parascheva era la curent cu gândurile mele. Mă aflam în biserica veche din incinta catedralei din Iaşi, loc și moment unde se găseau la acea oră Sfintele ei Moaşte, şi preotul slujitor, acolo unde stăteam eu retras într-un colț cu sentimentul vinovăției că cunosc atât de puțin viața sfintei, s-a apropiat de mine prin surprindere, cu mahrama de pe mâinile ei, mărturisindu-mi că a primit cu putere în inimă imboldul de a mi-o încredința. A fost în chip evident un răspuns de mângâiere la oscilațiile mele lăuntrice, părut nebăgate de seamă de nimeni, și desigur că am primit-o copleșit, ani de zile şi-a păstrat parfumul şi binecuvântarea. Din păcate am rătăcit-o ulterior la căpătâiul unui prunc grav bolnav într-un spital.

Sfinții ne dăruiesc teologia prezenței lor. Într-o lume în care resimțim atâta deficit de empatie şi de chip de prezență personală, ei sunt tocmai contrariul. În general trupul celor adormiți este practic lipsa manifestării sufletului, la sfinți este însă invers. Trecuți în veşnicie, ei fac manifest printr-un corp care în mod normal ar fi supus prefacerii după moarte, nu doar rezistența lor la descompunere, cât Viul de care s-au bucurat în viață și cu Care s-au unit pentru totdeauna.

Însă nu ne putem apropia de ei oricum. Ni se cere o poziționare de minimă onestitate lăuntrică. Credincioşi sau nu, sfinții lucrează în chip deosebit cu fiecare din noi în parte, nesinchisindu-se de blocajele noastre, doar să ne apropiem sincer. Mulțimea celor care se apropie de Sfânta Parascheva vădeşte în chip grăitor posibilitățile-i de a ne conturna scurtcircuitele lăuntrice, de a ne uşura. Doar să îi cerem sprijin...