Oamenii de ştiinţă au des­coperit că mulţi din cei care au ispita sinuciderii au pri­mit o „poruncă” de la părinţi, o injoncţiune, tot auzind cuvinte ca acestea: „N-ar fi trebuit să te naşti, dacă nu erai tu..., sau tu n-ar fi trebuit să fii”. Şi aceasta funcţio­nează în adâncul minţii ca o poruncă: „n-ar fi trebuit să fii”, care se poate manifesta sub impulsul şi dorinţa sinuci­derii, însă, de cele mai multe ori, nevoia de a te sinucide este o nevoie de a scăpa de o stare insuportabilă.

Atunci trebuie să spui următorul lucru: această stare, aici, acum, are momente de relax. Eu trăiesc în tensiune, dar sunt momente în care uit de tensiune şi mă bucur de ceva. Dacă mă sinucid, această stare devine veşnică. Dacă nu pot s-o îndur aici, când mai văd câte ceva, se mai schimbă ceva, cum voi putea îndura în veşnicie?

Dorinţa de sinucidere mai poate să vină şi dintr-o dorinţă de a fi mai adevărat decât eşti. Noi suntem mincinoşi, ne minţim, vrem să corespundem unui ideal pe care ni l-am făcut despre noi. Spune aşa: înainte de a muri am să renunţ la idealul meu, nu mai vreau să fiu aşa cum aş vrea eu să fiu, ci să fiu „cum sunt”. Acceptându-te cum eşti, vei descoperi foarte multe bucurii în felul în care eşti, cu mila lui Dumne­zeu. Impulsul de sinucidere poate să fie un impuls de­monic. Demonul are o putere asupra noastră atunci când ne apropiem de el. Diavolul este un câine legat, spun Părinţii. Nu te muşcă decât dacă te duci lângă el. Vezi ce faci când te duci în preajma acestui gând şi nu mai face. Spovedania deasă. În clipa în care îţi vine gândul, te duci şi te spovedeşti. În clipa în care îţi vine dorinţa, în ciuda oricărei neputinţe care ţi se pare ţie, spune Para­clisul Maicii Domnului, pune mâna pe Biblie, ţine tot timpul o cruce în mână şi vei scăpa.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 104-105)