Cunosc un preot care își termina predicile despre post (de fiecare dată!) cu un avertisment rimat, ce se voia mobilizator, dar reușea să fie doar sinistru: „Cine nu postește, cancerul hrănește”. Intenția, poate, era sănătoasă, cuvintele însă erau mai degrabă ale unui fanatic al vegetarianismului, decât ale unui predicator al credinței. Și, de altfel, i-ar fi putut răspunde cineva, pentru prevenirea cancerului există astăzi suplimente nutritive cu aport de antioxidanți, mult mai eficiente decât fasolea de post.

Nu postim, așadar, ca să prevenim bolile. Nu postim că e „sănătos”. Unii or să spună, pe drept cuvânt, că se simt mai sănătoși când mănâncă ochiuri cu șuncă decât mâncând, zile la rând, cartofi și fasole. Nu postim cu „mâncare de post”, aceasta e, poate, cea mai mare neînțelegere a postului, pentru că el înseamnă, înainte de toate, flămânzire, nu mâncare de legume.

Nu postim nici ca să ne „purificăm”, Iisus ne învață că nicio mâncare nu-l spurcă pe om. Din punctul acesta de vedere, omul e la fel de curat și înainte, și după un prânz copios. Nu postim nici ca „să fim mai ușori la suflet”, pentru că ceea ce apasă sufletul omului sunt păcatele, nu mâncarea. Nu postim nici măcar ca să „ne rugăm mai cu spor”, pentru că cea mai mare rugăciune e Sfânta Liturghie, or la Liturghie suntem chemați tot anul, cu sau fără post.

Nu postim, în sfârșit, nici că „trebuie” – argumentul bigoților. Nu „trebuie” să postim, postul nu este o dogmă. Dumnezeu nu obligă pe nimeni să flămânzească, iar Apostolul Pavel îi asigură pe romani: împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt. Iar dacă lucrurile stau așa, primirea sfintei împărtășanii ar trebui, în cele din urmă, să fie condiționată nu de postire, ci de trezvia noastră sufletească.

Atunci, totuși, cum postim? Au postit drepții din Biblie, a postit Mântuitorul, posteau sfinții părinți, iar Biserica ne sfătuiește să postim.

Mai demult, într-o seară din Postul Mare, m-am nimerit pe la părintele meu duhovnic, starețul Clement.

– Hai să te pun la masă, zice el.

– Mulțumesc, zic, dar nu mi-e foame, am mâncat acasă.

– Da’ nu postești? s-a mirat el.

– Ba da, dar v-am spus, tocmai am mâncat acasă, nu mi-e foame.

– Păi cum postești, dacă zici că nu ți-e foame? a zâmbit avva.

Atunci am înțeles foarte clar, prima dată, că a posti înseamnă a flămânzi. Postul înseamnă foame, înfometare de bună voie, pentru a ne aminti că „nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”. O zi de post la sfârșitul căreia nu suntem flămânzi e o zi de post ratată, chiar dacă am mâncat „de sec”. Numai așa se poate înțelege tradiția Bisericii, care ne învață să postim cu legume: fiind mai „slabe”, flămânzim mai ușor. Scopul învățăturii însă nu sunt legumele, ci flămânzirea.

Mântuitorul a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, iar „la sfârșit”, spune Scriptura, „a flămânzit”. Postul biblic însemna o zi sau mai multe de ajunare completă. Creștinii din primele secole, mai aproape de trăirea apostolică, posteau cu pâine și apă ori ajunau până la apusul soarelui (sau timp de mai multe zile).

Însă din toate aceste exemple se desprinde intenția postului ca flămânzire.

Starețul mai avea un obicei la masă. Își turna întotdeauna ciorba într-o farfurie plată. Așa cum vă spun. Încercați să puneți o jumătate de polonic de ciorbă într-o farfurie plată și să o mâncați cu lingura. Așa o mânca el. Nouă însă ne umplea castroanele până sus. Asta am învățat tot de la el, pe viu, mai înainte de a o fi citit în cărți: ai dreptul să pui foamea doar asupra ta, dar nu și asupra aproapelui tău. Postul îți golește farfuria ta, pentru a o umple pe cea a aproapelui. „Postul care Îmi place”, ne învață Dumnezeu prin profetul Isaia (în capitolul 58), „este să dai pâinea ta celui flămând și să saturi sufletul celui amârât”, iar în Păstorul lui Hermas, o scriere foarte iubită, din secolul al doilea, creștinii care posteau erau îndemnați să facă acte de milostenie cu banii pe care i-ar fi cheltuit pe mâncăruri alese.

Nu toată lumea are aceeași regulă a flămânzirii. Nu toți flămânzim la fel. Am auzit, de pildă, că la Sfântul Munte sunt acceptate în post „fructele” de mare (creveți, scoici, sepie etc.). Nu știu dacă e așa, nu am fost la Sfântul Munte. Dar să fie așa (poate și pentru că alte produse nu sunt acolo chiar la îndemână), eu nu aș putea posti cu fructe de mare, pentru că eu sunt mort după fructele de mare. Le-aș putea mânca în fiecare zi, cu aceeași poftă. Ce post ar mai fi acesta, pentru unul ca mine? În schimb, flămânzesc pe loc numai cât văd paste în farfurie, atât de apreciate de alții.

În Pateric, unde se postea cu pâine și apă, este dat exemplul unui părinte care mânca la masă o pâine întreagă. Frații, care abia „dezlegau” la un colț de pâine, s-au smintit: ce post mai e și ăsta? Părintele însă i-a întrebat: câtă pâine mănâncă fiecare din voi, în mod obișnuit, la o masă? O jumătate, au răspuns frații. Foarte bine, înseamnă că un colț de pâine, atunci când postiți, vă este destul. Eu însă, le-a răspuns părintele, ca să mă satur, mănânc la o masă patru pâini. Dar în post mă înfrânez și mănânc numai o pâine.

Așadar, flămânzim diferit și, la urma urmei, este o ipocrizie să considerăm că se poate flămânzi numai cu legume. Am cunoscut, cât am fost preot de țară, oameni credincioși, care munceau la oraș, pe șantier, iar uneori, în post, singura mâncare pe care o puteau lua cu ei era slănină, pâine și ceapă. O făceau de nevoie, altfel, când se întorceau seara acasă, mâncau borș de fasole și posteau. Postul acestor oameni, așa strâmb cum pare, era, pentru mine, preotul lor, mai drept decât masa mea plină cu sarmale de post sau alte bucate sățioase de sec.

Vreau să spun că nimeni nu trebuie să dispere, dacă nu poate duce până la capăt postul rânduit de Biserică: orice renunțare cât de mică, orice tăiere a voii (cum spun monahii) sunt primite ca jertfe de post, dacă sunt făcute din dragoste pentru Dumnezeu. Mica noastră rânduială de post, după cum ne țin puterile, dar asumată cu umilință, este la fel de scumpă în ochii lui Dumnezeu ca pravila grea a sfinților. E semnul prezenței noastre. Amintiți-vă de parabola muncitorilor tocmiți la vie: cei din urmă au primit plata celor dintâi, doar pentru că Stăpânul viei i-a găsit seara în drumul său. Nu au lucrat de dimineață, nu au dus greul zilei, dar măcar au ieșit în drum, au fost prezenți.

Postim, așadar, ca să flămânzim. Flămânzirea este semnul părerii de rău și al căinței. Așa cum ninivitenilor nu le-a mai trebuit de mâncare în ziua când și-au înțeles păcatele sau cum apostolul Pavel s-a lipsit trei zile de orice hrană, pe drumul Damascului, după ce și-a recunoscut rătăcirea. Auto-înfometarea apare ca un sentiment firesc al părerii de rău. Oare de câte ori, apăsați de povara unor greșeli față de cei din jurul nostru, nu am simțit că nu ne mai trebuie nici mâncare, nici odihnă, iar dacă am stat la masă, am înghițit cu noduri, cu gândul la răul pe care l-am făcut? Iar dacă nu simțim acest lucru față de Dumnezeu, atunci când postim, înseamnă că nu ne cunoaștem păcatele.

A ne cunoaște păcatele, în egală măsură pe cele făcute împotriva aproapelui. „Vreți să știți postul care îmi place?” – își întreba Dumnezeu poporul, atunci, ca și acum – „Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile… Atunci vei striga și Domnul te va auzi. La strigătul tău el va răspunde: Iată-mă!” (Isaia 58).

Dar flămânzim și ca să ne lepădăm de noi înșine. Refuzându-și hrana, omul se leapădă de sine, pentru a se încredința puterii și harului lui Dumnezeu. Așa face, de pildă, profetul Ilie, lăsându-se în grija Domnului, sub ienupărul de la Beer Șeva. Tot astfel au făcut anahoreții și stâlpnicii, lipsindu-se, dar cu dreaptă socotință, de orice grijă a hranei, pentru a primi în schimb grija iubitoare a lui Dumnezeu. Acesta este și sensul cuvintelor Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”

Dar mai ales ar trebui să ne lipsim pe noi, ca să hrănim cât de puțin foamea lui Iisus, foamea drepților, foamea tuturor înfometaților de astăzi și dintotdeauna. Flămânzind împreună cu ei, ne facem părtași la foamea lumii, măcar din când în când, ca să putem și noi spune, împreună cu Iisus: „Flămând am fost.”

Postul care nu flămânzește, după pâine, ca și după dreptate, postul care nu leapădă atotsuficiența, postul care nu îndreaptă cele strâmbe, nu este de niciun folos, nici nouă, nici Bisericii. Ne chinuim degeaba cu brânză tofu și pateuri de soia, e mult mai sănătoasă o cură cu fructe, legume și multă apă chioară.