Spun încă ucenicii săi că părintele Nicodim era un nevoitor smerit şi ascuns. Se ruga mult, mai ales noaptea, citea şi postea mereu. Ca profesor şi pedagog era foarte practic, cu multă logică şi legat de realităţile vieţii. Vorbea convingător, pe înţelesul tuturor, dar ca un profund teolog. De obicei, preda dogmatica, morala şi dreptul canonic.

Acest smerit dascăl şi duhovnic de seminar punea mare accent pe rugăciune şi pe trăirea morală, care duc la mântuire şi stau la temelia adevăratei preoţii creştine.

Părintele Nicodim considera spovedania şi sfatul personal ca un mijloc deosebit de important pentru formarea duhovnicească a viitorului preot. De aceea, spovedea adeseori pe elevi, le dădea sfaturi, le citea cuvinte de la Sfinţii Părinţi şi le rânduia să citească cele mai bune cărţi, atât teologice, cât şi de cultură generală.

Duhovnicul, zicea părintele Nicodim, trebuie să ştie bine funcţiile puterilor sufleteşti, încât după un contact suficient cu penitentul, să poată cunoaşte care îi sunt lipsurile care îl împing la păcat. Pe unul îl împinge la păcat trupul, pe altul simţul afectiv, iar pe altul lipsa pătrunderii intelectuale sau unele obstacole care apar în viaţa sa.

Iar despre duhovnicii neiscusiţi spunea:

– Ei înşişi nu sunt în stare, uneori, să se înţeleagă pe sine. Dar să mai cunoască pe alţii! Insuficienţa cunoaşterii şi trăirii Sfintei Evanghelii, asociindu-se cu o credinţă sentimentală şovăielnică, dă naştere la o convingere nedeplină şi astfel voinţa lor nu mai poate să realizeze o personalitate religioasă care să poată corespunde cu înalta demnitate de ispravnic al Tainelor lui Dumnezeu.

Zicea iarăşi:

– Apa nu se poate ridica singură mai presus de nivelul izvorului său, omul nu poate da ceea ce nu are, iar un duhovnic nu poate să povăţuiască pe înalta scară a vieţii creştine pe altcineva, dacă nu s-a urcat el însuşi mai întâi pe treptele perfecţiunii duhovniceşti.

Apoi adăuga şi aceste cuvinte:

– În virtutea asistenţei harice, un duhovnic, oricât de inferior ar fi el, este cu mult mai în măsură să povăţuiască pe cineva la calea mântuirii, decât un credincios cu adevărat evlavios, dar lipsit de harul Sfântului Duh, care vindecă pe cele neputincioase şi întăreşte pe cele slabe.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 644-645)