(Ioan 7, 38) Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.

Să bem apă din propriile noastre rezervoare şi din propriile noastre fântâni (Pilde 5, 15). Noi bem din apa cea vie care izvorăşte spre viaţă veşnică. Dar aceasta este ceea ce a spus Mântuitorul despre Duhul,  pe care Îl primesc cei ce cred în El. Căci observaţi ceea ce spune El: Cel ce crede în Mine – nu numai atât ci, precum a zis Scriptura – aici, El te trimite la Vechiul Testament – râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.

Acestea nu sunt râuri percepute de simţuri, care aduc apă pe pământ cu spinii şi copacii lui. Ci acestea sunt râuri care aduc sufletele către lumină. Şi în alt loc, El spune: Dar apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică (Ioan 4, 14) – un nou fel de apă vie şi izvorâtoare, izvorând pentru ce sunt vrednici.

Şi de ce numeşte El harul Duhului apă? Pentru că prin apă, toate lucrurile subzistă; pentru că apa scoate afară iarba şi lucrurile vii; pentru că apa ploii vine din cer; pentru că ea vine jos pe pământ într-o formă, dar lucrează în multe forme. Căci o Fântână adăpa întregul paradis, şi una şi aceeaşi ploaie coboară peste întreaga lume, şi totuşi, ea devine albă în liliac, roşie în trandafir, purpurie în violete şi în hyacint, şi diferită şi variată în fiecare. Aşa că este una în palmier şi alta în vin, şi toată în toate lucrurile. Şi totuşi, este una în fire, nefiind diferită de ea însăşi. Căci ploaia nu se schimbă pe sine şi nu coboară întâi un lucru şi apoi alt lucru, ci se adaptează pe sine la constituţia fiecărui lucru care o primeşte şi devine pentru fiecare ceea ce este potrivit.

Tot aşa este şi cu Duhul Sfânt, fiind Unul şi de o fire şi indivizibil, dăruieşte fiecăruia harul Lui, aşa cum voieşte (I Corinteni 12, 11). Şi, aşa cum copacul uscat, după ce a fost hrănit cu apă, scoate ramuri noi, tot aşa şi sufletul aflat în păcat, când a fost făcut vrednic de Duhul Sfânt prin pocăinţă, aduce ramuri de dreptate. Şi, deşi El este unul în fire, totuşi multe sunt virtuțile pe care le aşază prin voia lui Dumnezeu şi în numele lui Hristos. Căci El foloseşte limba unei persoane pentru înţelepciune, sufletul alteia El îl luminează cu profeţia, alteia îi dă putere să scoată afară pe demoni, în timp ce altuia îi este dată abilitatea să interpreteze dumnezeieştile Scripturi. 

El împuterniceşte controlul de sine al unei persoane în timp ce pe alta o învaţă să dea săracilor. El învaţă pe unul să postească şi să fie disciplinat, iar pe altul să dispreţuiască lucrurile trupului, şi iarăşi pe altul îl antrenează spre mucenicie – deferit în oameni diferiți, şi totuşi, nediferit de El Însuşi.

(Sfântul Chiril al Ierusalimului, Lecturi Catehetice, 16.11–12, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)