Apostolii trimiși de Mântuitorul Hristos i-au tămăduit pe cei bolnavi, și această slujire a fost continuată în Biserica primară, după cum dovedește fragmentul din Epistola Sfântului Iacov (5, 13-16). Așa cum Biserica s-a îngrijit de văduve și de orfani și a făcut colecte pentru săraci, tot așa a slujit și membrilor săi bolnavi. Totuși avem puține informații asupra modului în care această slujire era îndeplinită în Biserica primară. Trebuie să ne mulțumim cu menționările ocazionale și cu cele câteva texte liturgice păstrate.

În Biserica postapostolică, cea mai veche mărturie păstrată cu privire la untdelemnul vindecării se găsește în Tradiția Apostolică, scriere a lui Ipolit episcopul Romei, o rânduială bisericească timpurie, datând chiar de la începutul secolului al III-lea. Aici, untdelemnul pentru bolnavi este binecuvântat la Liturghia euharistică, îndată după sfințirea pâinii și a vinului. Cel mai bun exemplu de rugăciune pentru sfințirea untdelemnului provine dintr-o colecție de rugăciuni din secolul al IV-lea, cunoscută sub numele de Evhologhionul lui Serapion, având ca autor un episcop egiptean. Colecția cuprinde trei rugăciuni de binecuvântare a untdelemnului, printre care și aceea pentru untdelemnul vindecării. De asemenea, această scriere cuprinde și o rugăciune specială „pentru punerea mâinilor peste bolnavi”, așa cum găsim în rânduiala de astăzi a slujbei, la sfârșitul ei.

Pe lângă aceste izvoare și altele câteva asemenea lor, avem foarte puține informații asupra modului în care rânduiala era săvârșită. Avându-și începutul ca în celelalte tradiții, ca ungere săvârșită acasă, suntem încredințați că, la început, pentru acest ritual se adunau preoții la casa celui bolnav, așa cum vedem în Epistola Sfântului Iacov, însă nu există nici o mărturie a unei slujbe formale de ungere a bolnavului. Sfântul Chiril al Alexandriei se referă și el la această Taină atunci când îndeamnă la urmarea cuvintelor Sfântului Apostol Iacov: „Dacă tu ești bolnav în vreo parte a trupului... aduceți-vă aminte de Scriptura de Dumnezeu insuflată, care zice: Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii”. Chiar din această formulare se vede că oamenii nu erau îndemnați să se ducă la biserică, ci să-i cheme pe preoți la casa lor. Din unele canoane rezultă că preoții și episcopii aveau datoria de a-i vizita pe cei aflați în suferință.

Se pare însă că de la sfârșitul primului mileniu creștin, pe lângă aspectul privat, ungerea cu untdelemn capătă și un caracter eclesial sau bisericesc, fiind legat de săvârșirea Euharistiei, precum va fi apărut mai dezvoltat în secolele următoare. Astfel, asemenea celorlalte Taine, și Taina Sfântului Maslu se dezvoltă pe scheletul Sfintei Liturghii, fiind unit cu aceasta în săvârșirea ei. Ritualul ungerii cu untdelemn este introdus astfel în cultul divin public, fiind legat de săvârșirea Sfintei Euharistii, dezvoltându-se acest ritual și îmbogățindu-se cu toate elementele pe care astăzi le observăm în slujba ei. Am văzut că untdelemnul vindecării era binecuvântat după transformarea darurilor la Sfânta Liturghie. Din cele mai vechi texte bizantine mai observăm că rânduiala ungerii era săvârșită tot în cadrul Liturghiei Euharistice, ungerea urmând imediat după împărtășire.

Slujba Tainei Sfântului Maslu devine independentă de Sfânta Liturghie începând din veacurile XIII – XIV, întrucât Maslul trebuia să fie săvârșit și în afara acestui context liturgic, pentru bolnavii care nu se puteau deplasa să ia parte la Sfânta Liturghie. Citirea de șapte ori a epistolelor, a pericopelor evanghelice, a rugăciunilor, precum și ungerea de șapte ori – în general prezența numărului șapte – se impun tot în această perioadă și provin din faptul că înainte slujba se săvârșea în cadrul a șapte Liturghii, oficiate șapte zile la rând, în șapte biserici diferite.

Un document din veacul al XIII-lea indică faptul că trebuia ca, la sfârșitul slujbei, preoții să-și pună mâinile peste bolnav. Lucrul acesta nu este ceva nou, pentru că dubla finalitate, penitențială și terapeutică, a punerii mâinilor are fundament scripturistic. La începutul secolului al XIV-lea, punerea mâinilor a fost înlocuită cu punerea Sfintei Evanghelii deschise pe capul bolnavului, însoțită de o rugăciune penitențială.

Dacă vom compara ritualul așa cum este el astăzi definit în forma sa completă, fixată în secolele XV – XVI, cu formulele sale cele mai vechi, vom constata că regăsim în el majoritatea elementelor sale, chiar dacă într-o altă ordine și într-o altă măsură, având astăzi o dezvoltare cu o versiune mult mai amplă. Astfel, deși avem puține mărturii privind modul în care această slujire era îndeplinită în Biserica primară, sunt totuși suficiente pentru a arăta dezvoltarea peste veacuri și crearea a ceea ce numim astăzi Taina Sfântului Maslu, prin care suntem vindecați trupește și sufletește de către Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre.

(Jean Claude Larchet, Viața sacramentală, traducere de Marinela Bojin, Editura Basilica, București, 2015, pp. 405-412)