Puțini oameni pot spune că nu au avut nici o problemă de sănătate în viața lor și mai puțin sunt cei care au găsit resursele să o depășească. Resurse nu doar în sensul material, ci mai ales în ceea ce privește puterea interioară de a te lupta cu suferința. În mod inspirat, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2024 ca fiind „Anul Omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și Anul comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți”[1], arătând o grijă deosebită persoanelor aflate în suferință. Însă grija deosebită, conturată în acest an și in mod instituțional-bisericesc, este reliefată în Biserică la fiecare slujbă în mod general dar în mod special la Taina Sfântului Maslu. Taină nu în sensul de ceva secret ci în sensul de sacrament, de slujbă sfântă, instituită de Domnul-Hristos și celebrată de slujitorii Bisericii. Nu-mi propun a realiza o explicare a acestei slujbe, însă doresc să subliniez că, pe lângă multe alte texte biblice, ea conține 7 citiri din două Evanghelii, respectiv din Luca și Matei.

Primul paragraf evanghelic ne vorbește despre Pilda Samarineanului Milostiv iar ultima lectură biblică ne pune în față scena dialogului dintre Mântuitorul și vameșul Matei. Este foarte interesant cum Părinții Bisericii au așezat aceste texte, în sensul că ele pot reprezenta o școală, un parcurs pentru cei bolnavi dar nu numai. Dacă în prima lectură evanghelică, cea a samarineanului milostiv, întâlnim boala, suferința, răutatea, nepăsarea semenilor și mai ales indiferența celor care ar fi trebuit să nu fie așa, dar și bunătatea și compasiunea umană, apoi la mijlocul slujbei auzim îndemnul dar de Hristos-Domnul Apostolilor Săi „tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi.”[2], în cel din urmă text evanghelic de la această slujbă Îl auzim pe Mântuitorul proclamând că „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfa; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” [3]. Mântuitorul vorbește despre boală, despre suferință, o arată ca fiind parte din viața umanității dar subliniază că atitudinea creștinului față de boală trebuie să fie de luptă, ca una care poate fi biruită. Cum? Prin tratament! Sufletesc și trupesc. „Tămăduiți”, „înviați”, curățiți”, „scoateți”, „învățați”. Toate aceste îndemnuri sunt date de Învățătorul Suprem. Cui? Ucenicilor săi în mod principal, dar in extenso, tuturor creștinilor. Iisus nu este nici defetist, nici fatalist, nici pesimist ci doar OPTIMIST, arătând că boala poate fi depășită și învinsă, cu instrumentele necesare. Unul din aceste instrumente este de a învăța. A învăța să accepți boala, să trăiești cu ea, să te lupți cu ea și mai ales a învăța să o biruiești. Să o învingi. A învăța că mila este un atribut creștin, dar care nu trebuie să-l ai decât față de semenii tăi și nicidecum față de boală. Boala este o provocare pe care, dacă vrei să o depășești, trebuie să o cunoști, să-i știi formele de existență și de manifestare, să afli ce presupune lupta cu ea. Cu alte cuvinte să te informezi. O modalitate de a afla lucruri noi, de a te informa și de a învăța este lectura. Știu, astăzi nu (mai) avem timp să citim. Poate nici măcar presa, ci doar titlurile acesteia. Însă în această zi, 15 februarie, în România este Ziua Națională a Lecturii.[4] 

Se poate adresa interogația: câți dintre noi citim în mod obișnuit? Sau câți din creștinii ortodocși citesc Biblia sau cărți de formare spirituală? Și pun aceste întrebări deoarece multe persoane care suferă de o boală își găsesc alinare și chiar parte din vindecare, în lectură. Sunt foarte multe mărturii în acest sens, cum oameni bolnavi și-au îmbunătățit situația cu ajutorul cărților. Si totuși, multe din statistici ne arată pe noi românii ca fiind pe ultimul loc în Europa la consumul de carte. Îngrijorătoare situație mai ales prin prisma capacității pe care o populație o are de a discerne lucrurile. 

Mântuitorul ne spune „cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică”[5]. În această zi, și nu numai, ar trebui să ne întrebăm cât și cum citim. Cât Îl cunoaștem pe Dumnezeu din cărți, cât aflăm despre El din lecturi și cât cunoaștem din ceea ce ne spun alții, poate de multe ori eronat. În acest an, poate ar fi indicat de a citi viețile sfinților care au în fișa postului vindecarea de boli. Unii din acești sfinți au fost doctori, dar alții nu au practicat această misiune nobilă în viața lor, și totuși, au acest DAR de la Dumnezeu, de a-i întări pe cei bolnavi și uneori de a-i vindeca. Miraculos am zice noi. Însă uităm că la Dumnezeu cotidianul se confundă cu neobișnuitul. Uneori îi judecăm pe oameni foarte ușor, și mai ales pe cei bolnavi, care adeseori devin mai ursuzi în proximitatea suferinței, însă englezii au o vorbă, to be in someone's shoes, adică de a fi în situația cuiva. Până nu ești în pus în fața focului, nu știi cum el arde cu adevărat. Și poate fiind așezat frontal cu un diagnostic dificil, comportamentul tău este unul atipic. Nu există o școală a suferinței, decât suferința însăși. La fel și cu sfinții tămăduitori. Nu există o școală a rugăciunii, decât rugăciunea însăși. De multe ori le cerem ajutorul dar nu știm mare lucru despre ei. Poate că o formă de a-i cinsti și de a le solicita sprijinul este de a le afla viața din lecturile disponibile. La urma urmei, atunci când ai nevoie de cineva, te interesezi de persoana respectivă. Așa-i și cu sfinții, ne interesăm de ei ca să știe că vrem să le fim aproape și ei să ne fie prieteni. Pentru vindecare sau mai bine, pentru profilaxie.