Mă numesc Lucreţia U. şi locuiesc în localitatea S. După moartea soţului meu, fiica mea, Anişoara Daniela s-a îmbolnăvit de diabet zaharat tip II, insulinodependent, de la vârsta de 12 ani. După câţiva ani de boală, au început complicaţiile: retinopatie, polineuropatie, boală cardiacă ischemică microvasculară, insuficienţă ventriculară stânga, tahicardie şi, mai târziu, anemie severă şi insuficienţă renală cronică. Cu toate acestea, ea îşi dorea să trăiască precum un om normal.

Visul ei, dintotdeauna, a fost să fie mireasă şi să aibă măcar un copil. Bunul Dumnezeu i-a ajutat şi i-a împlinit visul de a fi mireasă în anul 2008, de ziua Sfântului Pantelimon. A fost o nuntă restrânsă, creştinească. În vara următoare, adică în 2009, a rămas însărcinată. Era atât de fericită, încât primele cuvinte, când se întâlnea cu o cunoştinţă, erau că va avea un bebe!

Când a urmat controlul la doctoriţa care o trata de diabet, aceasta – reamintindu-i câte complicaţii are şi că e la un pas de dializă – i-a spus răspicat că la ea nici nu poate fi vorba să facă un copil, explicându-i şi riscurile maxime la care se expune şi chiar sugerându-i să meargă cât mai repede la un medic ginecolog pentru a-i întrerupe sarcina.

Daniela nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Şi-a luat pe Maica Domnului şi pe Sfântul Nectarie ajutoare şi a promis că, dacă va ajunge cu sarcina la bun sfârşit, va da copilaşului numele Sfântului Nectarie.

A avut o sarcină toxică şi îi era rău în fiecare zi. Orice mânca, vomita şi adesea intra în comă (asta se întâmpla odată la câteva zile). A fost de multe ori internată în spitalul oraşului nostru, dar şi la Bucureşti. Citea zilnic Acatistul Maicii Domnului şi al Sfântului Nectarie, făcându-şi semnul Sfintei Cruci pe pântece cu ulei de la candela Sfântului Nectarie. De fiecare dată când îşi revenea din comă, se mângâia pe pântece şi vorbea cu bebeluşul ei: „Sper să îţi fie bine, să nu fi păţit ceva rău”.

În luna ianuarie 2010 am internat-o pentru investigaţii. Imediat după internare, starea ei s-a înrăutăţit datorită insuficienţei renale. S-a umflat foarte tare şi respira extrem de greu. Se deplasa cu mare greutate.

Văzându-i starea, medicii i-au explicat din nou riscurile mari la care se expune, i-au spus că poate muri în orice clipă din cauza blocajului renal, şi au sfătuit-o iarăşi să accepte întreruperea de sarcină (care era de aproape şase luni). Ea a refuzat categoric, spunând că pentru acest copil s-a chinuit atâtea luni. Îmi spunea mereu: „Mamă, trebuie să nasc, să-mi văd şi eu bebeluşul, cea mai mare realizare a mea”. Îmi spunea alteori: „Nimeni nu ştie prin ce trec, dar la copil nu renunţ nici dacă mor”.

În data de 11 februarie a adus pe lume un băieţel de un kilogram şi o sută de grame, pe care l-a botezat cu numele Sfântului Nectarie, având binecuvântarea de a avea naş la botez un preot din oraşul nostru.

Bucuria ei de a fi mamă nu poate fi descrisă în cuvinte! Când i-au dat copilaşul să-l ţină în braţe, după câteva zile, a fost atât de fericită, încât a sunat la toate rudele şi cunoştinţele să le spună că şi-a ţinut puiuţul în braţe.

Dar după aproape o lună şi jumătate de la naşterea băieţelului, starea ei s-a agravat. Rinichii nu mai funcţionau, iar medicul a hotărât să o treacă pe dializă. După câteva şedinţe, însă, inima ei nu a mai rezistat, făcând stop cardio-respirator. Anişoara-Daniela a plecat la Domnul a doua zi de Paşti (în 2010), spunând că e cea mai fericită că a dus pe lume un copil.

Copilaşul este frumos, sănătos şi îl are ca ocrotitor ceresc pe Sfântul Nectarie, căruia îi mulţumim! (Lucreţia U.)

(Sfântul Nectarie minuni în România, ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, Galați, 2010, pp. 136-138)