Predania spune limpede că toţi au această chemare. Ca argument cât se poate de puternic, îl putem cita pe Sfântul Ioan Gură de Aur: „Negreşit că te amăgeşti singur şi te înşeli cu totul, cugetând că unele se cer celui din lume, şi altele călugărului. Deosebirea este că unul este căsătorit, iar celălalt nu; în toate celelalte vor da seama deopotrivă… Căci toţi oamenii trebuie să ajungă la aceeaşi ţintă. Tocmai aceasta aruncă toate în neorânduială: cugetul că numai călugărului i se cere să vădească o mai mare desăvârşire, pe când celorlalţi le este îngăduit să trăiască cu uşurătate. Dar lucrul acesta nu este adevărat! Nu este defel! Mai curând, spune Pavel, aceeaşi filozofie se cere tuturor”.

În viaţa Sfintei Iuliana din Lazarevo se afirmă că „Nu oricine e tuns (n.r. ‒ în monahism) se mântuieşte, ci acela care face cele vrednice de călugări”. Iar stareţul Macarie detaliază „cele vrednice de călugări”: „Mă bucur că ai ajuns să vezi că o viaţă trăită în lume poate fi la fel de bună în ochii lui Dumnezeu ca şi cea trăită în mănăstire. Cu adevărat, numai ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, dragostea faţă de toţi şi un adevărat simţământ de smerenie sunt cele ce au însemnătate, orice am fi noi”.

(David şi Mary Ford, Căsătoria ‒ cale spre sfinţenie, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 42)