Omul, făptură liberă și euharistică, mai are și o a treia însușire definitorie: este o făptură socială. Este, cum îl numește Aristotel, o „viețuitoare politică” căci nu devine cu adevărat el însuși, cu adevărat uman decât trăind în cetate, adică într-o comunitate organizată social. Chiar și pustnicul se pregătește pentru viața de singurătate trăind mai întâi viața de comuniune dintr-o mănăstire. Omul este „dialogal”. Cum scrie John Macmurray: „Omul începe să existe numai în momentul în care comunică, cel puțin, cu un al doilea”.

Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Facerea 1, 26). „Să facem om”. Pentru Părinții Răsăritului, aceasta înseamnă împreună-lucrarea Preasfintei Treimi. Ființa umană este creată după chipul Sfintei Treimi, adică după chipul lui Dumnezeu Unul în trei Fețe. Deci, omul este chemat să se exprime, ca și Dumnezeu, comunitar sau în comuniune. Așa cum Dumnezeu nu este o monadă izolată, ci o unime de trei Persoane ce se conțin veșnic Una pe Alta într-o mișcare de necurmată iubire reciprocă, nici omul nu devine cu adevărat el însuși – pe deplin om după chipul lui Dumnezeu – decât atunci când trăiește în și pentru aproapele său.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 39-40)