Dacă accepţi să fii ucenic, trebuie să respecţi regulile. Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune în faţă o minune a Mântuitorului Hristos, dar şi felul în care a aranjat această minune. Mai întâi, ne spune Evanghelia că a silit pe ucenicii Săi să urce în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării.

Nu era o mare aşa mare, era un lac, dar pe care ei îl numeau mare. Ucenicii au intrat în corabie şi au trecut pe malul celălalt. Libertatea de a vrea Cuvântul evanghelic este: „a silit”. Hristos a silit.

De mai multe ori am spus că Hristos nu sileşte niciodată. Pe când făcea minunile de vindecări, îi întreba pe bolnavi: „Vrei să te faci sănătos?”. Era şi o întrebare care crea mirare: cum să întrebi pe un om dacă vrea să se facă sănătos? Mai ales acela care suferea de 38 de ani. De ce întreba Hristos? Pentru ca să lase omului libertatea: să vrea sau să nu vrea.

Omul are libertatea să vrea sau să nu vrea. Are libertatea să vină la biserică, are libertatea să nu vină la biserică. Are libertatea să postească, are libertatea să nu postească. Omul este liber să trăiască în curvie, dar omul este liber şi chemat în Biserica lui Hristos să se cunune şi să aibă cu soţia lui o relaţie normală. Omul este liber să se călugărească, este liber să rămână singur, este liber să se căsătorească.

Iată, numai libertăţi!

Există, însă, un moment de echilibru la Dumnezeu. Pentru ca răul să nu biruie binele, este necesar ca, din când în când, să producă Dumnezeu echilibru. Observaţi că acest echilibru vine şi asupra noastră, după mult timp de aşteptare.

Dumnezeu ne-a tot aşteptat. Hristos vine şi ne spune - în Evanghelia de astăzi - că anumite lucruri trebuie să le facem siliţi. Accepţi să fii ucenicul meu? Şi ei au acceptat. Dacă accepţi să fii ucenicul Meu, atunci trebuie să accepţi ce zic Eu.

Mântuitorul Hristos sileşte pe aceia care au acceptat să fie ucenicii Lui. Pe alţii nu. Atunci venim şi spunem că noi am acceptat să fim ucenicii Lui. O dată la Botez, prin naşi. Apoi, încet, încet, cunoscând, crescând cu vârsta, prin propria noastră hotărâre. Şi apoi, de mai multe ori, poate de sute de ori unii, în Taina Spovedaniei noi am acceptat să fim fiii, ucenicii lui Dumnezeu.

Dumnezeu este capul Bisericii, această instituţie care nu are greşeală. Numai Biserica nu are greşeală; nu biserica de zid, nu preoţi sau episcopi sau patriarhi sau credincioşi, ci toţi la un loc, ca instituţie dumnezeiască şi omenească.

Şi Biserica vine şi pune reguli. Aceste reguli, din moment ce ai acceptat să fii în Biserică, sunt obligatorii, nu mai sunt la voia liberă a omului. Dacă tu accepţi să fii ucenic, atunci trebuie să respecţi regulile.

Amintiţi-vă de corabia lui Noe; aceia care au acceptat să intre au respectat nişte reguli. În corabia lui Noe n-a fost ceartă, n-a fost conflict. Desigur că Noe trebuia să rezolve conflictul dintre leu şi miel, dintre lup şi oaie. Dar toţi au stat acolo cuminţi şi oameni şi animale. De ce? Ca să scape de urgie.

Şi nouă ni se cade astăzi să fim cuminţi în Biserica lui Hristos, care este corabia mântuirii, corabia salvării, vaporul salvării noastre, mântuirii noastre, scăpării noastre din potopul patimilor acestei vieţi.

Noi ne conducem după legea proprie. Una din caracteristicile noastre în ziua de astăzi corespunde foarte mult cu semnul, cu unul din semnele sfârşitului lumii şi anume întunecarea minţii. Oamenii au mintea întunecată. Li s-a întunecat mintea.

Deşi sunt oameni cumsecade, deşi sunt muncitori, corecţi, nu înjură, nu fură, li s-a întunecat mintea. Nu mai fac voia lui Dumnezeu, fac voia proprie. Şi-au făcut din morala lor proprie dumnezeul lor propriu, deşi, din când în când vin la biserică şi spun că se închină lui Dumnezeu. Dar ei nu se închină lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu are reguli.

Dacă Îl accepţi pe Dumnezeu, Dumnezeu îţi dă o listă întreagă, un caiet întreg cu reguli. Iar dacă nu-L accepţi pe Dumnezeu, Dumnezeu nu-ţi bagă regulile din acest caiet cu caiet cu tot pe gât.

Asta-i important să înţelegem din Evanghelia de astăzi, când Hristos zice că a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie. I-a silit, după care a dat drumul mulţimilor. De ce i-a silit? I-a silit pentru că nu mai vroiau să plece de lângă El. Nu vroiau să piardă un cuvânt din ce spunea El. Şi atunci El i-a silit.

Vă rugăm să ne închipuim împreună, acum, că nu ne-am mai descurca cu dumneavoastră, că nu mai vreţi să plecaţi de aici, că n-am şti ce să mai facem ca să vă silim să plecaţi. Asta s-a întâmplat atunci. Se mai întâmplă astăzi? Nu se mai întâmplă. Oamenii vin de la biserică la ora 11, apoi încep să se uite la ceas.

Unii preoţi, ca să termine cu ceasul acesta, au şi pus undeva un ceas, să vadă omul cât e ceasul când vrea să plece. De ce? Pentru că nu mai există această atragere către Dumnezeu a sufletului omului. Dar de ce nu mai există? Pentru că am fost neglijenţi. Neglijenţi cu regulile, cu canoanele, cu poruncile Bisericii. Ne-am făcut nouă lege. Şi făcându-ne nouă lege, ne-am condus după legea proprie, care nu-i o lege bună. Nu ne-am condus după legea lui Dumnezeu, legea divină, lege verificată, legea fără de greşeală, legea care urmăreşte ridicarea omului. Ne-am făcut nouă lege.

Mai departe, aflăm în Evanghelie că Mântuitorul Hristos a pornit pe mare. Să vedem acum un om mergând pe apă, sigur că ne mirăm, ne şi înfricoşăm. Aşa s-a întâmplat şi atunci. Ucenicii mergeau cu corabia, n-ajunseseră încă la malul celălalt şi din urmă îi ajungea Mântuitorul Hristos.

La un moment dat îi şi întâmpină, nici nu ştiau de unde vine. Atunci Petru, zice: „Doamne, Tu eşti?”. „Da, Eu sunt”. Tot nu i-a venit să creadă. „Dacă cu adevărat eşti Tu, porunceşte să vin până la Tine pe apă”. Şi a zis: „Vino!”. Şi s-a dat el peste buza corăbiei şi a început să meargă pe apă, spre uimirea celorlalţi, spre bucuria lui.

Dar, un pic de îndoială şi a început să se scufunde. „Doamne, scapă-mă!”, a zis Petru. Şi Mântuitorul Hristos face multe lucruri: îi întinde mâna, îl apucă de mână - nu numai i-o întinde - şi îl şi salvează.

Iată, dacă apelăm la Dumnezeu, ce face Dumnezeu cu noi! Ne întinde mâna, ne apucă de mână, ne salvează, ne mustră, dar în cele din urmă suntem vii. „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. De aceea te-ai scufundat.

Ce zidim pe temelia casei noastre?

Mai înainte, însă, de Sfânta Evanghelie, cum e rânduiala Bisericii, s-a citit din Apostol. Ce înseamnă că s-a citit din Apostol? Înseamnă că s-a citit o parte din scrisorile unui apostol. Azi s-a citit din scrisoarea pe care Sfântul Apostol Pavel a scris-o creştinilor dintr-un oraş al Greciei, existent şi astăzi, numit Corint. Le spune: „Suntem împreună lucrători în ogorul lui Dumnezeu şi voi - le zice creştinilor din Corint - sunteţi ogorul lui Dumnezeu”.

Apostolul Pavel, ales de Mântuitorul Hristos prin convertirea lui pe drumul Damascului, se consideră lucrător împreună cu creştinii din Corint, spunându-le: „Suntem împreună lucrători în ogorul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”. Să lucrăm ogorul.

Iată, el spune: am pus temelia, poate alţii vor zidi, dar atenţie cum se zideşte. Şi ne spune ceva extraordinar, pe care uneori cutremurul, alteori focul, a verificat. Pe temelia asta, ce zideşti tu? El îndeamnă să zidim aur, argint, pietre scumpe, unde e cazul şi puţin lemn. Dar nicicum fân ori trestie.

Închipuiţi-vă o casă făcută din fân. Nici la foc nu rezistă, nici la cutremur, închipuiţi-vă o casă făcută toată din trestie. Cum va rezista casa asta la vânturi, la ploi? Şi el mai zice că acest lucru al fiecăruia dintre noi îl va vădi Dumnezeu.

Noi ce zidim? Să ne punem întrebarea, fiecare: ce zidim noi pe temelia casei noastre? Zidim pietre scumpe? Înseamnă o casă de valoare. Zidim aur? De asemenea. Zidim piatră puternică? De asemenea, rezistenţă. Ce mai zidim? Cum facem? Să vedem, ce fel de rugăciune facem noi? O rugăciune cu lacrimi, o rugăciune de unde nu zboară gândul? Atunci înseamnă casă de pietre scumpe.

Dar cum facem noi milostenie? Din tot sufletul? Din toată inima noastră? Atunci înseamnă casă de aur. Cui nu-i i-ar conveni să aibă o casă de aur? Sau cum venim noi la biserică? În virtutea tradiţiei, obişnuinţei? Sau venim din foamea noastră de Dumnezeu? Şi dacă venim din foame, o să ne întrebăm: dar de ce nu ne împărtăşim, dacă avem foame de Dumnezeu?

Să trecem la aspectul trist: nu cumva zidim noi prea mult fân, prea multă trestie, găteje, gunoaie? Şi atunci, iată, apostolul zice: „Toate se vor lămuri”. Focul le va rezolva. Şi va veni focul peste aur.

Dacă vrei să fie mai strălucitor aurul, îl topeşti de mai multe ori. Şi străluceşte mai mult. Scuipi, dai cu noroi pe ceva de aur; ştergi, rămâne tot aur. Pietrele scumpe, mărgăritarele, cum zice în Evanghelie: „A vândut totul ca să cumpere mărgăritarul de preţ”.

Care este mărgăritarul de preţ? Este sufletul nostru nemuritor, pe care îl neglijăm. Dacă lucrul lui, pe care l-a clădit, va rămâne, va lua plată. Dacă avem de-a face cu o realizare, este laudă, şi acela primeşte plată. Dacă nu, nu. Asta voieşte astăzi să ne spună apostolul.

Nimic nu este interzis, în afară de desfrânare. Mai e ceva. Fiecare zice: „Fac ce vreau cu viaţa mea!”. Nu-i aşa. „De va strica cineva locaşul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este locaşul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”. Aşa că nu mai poţi să faci ce vrei cu viaţa ta. Aici spune clar.

Şi mai aflăm un lucru: că noi suntem sfinţi. „Sfânt este lăcaşul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”. Noi suntem sfinţi? Nu ca aceştia de pe pereţii bisericii, din calendar. Ci, prin faptul că suntem zidiţi de Dumnezeu, Dumnezeu ne doreşte în Împărăţia Lui, iar noi avem această posibilitate ca, gândind şi făcând, să ne unim cu Dumnezeu.

Noi, persoane finite, avem posibilitatea să ne unim cu Dumnezeu, Care este infinit. Dar nu numai să ne unim, ci să-L cuprindem. Noi putem cuprinde pe Dumnezeu. În taina Sfintei Împărtăşanii, toţi care s-au împărtăşit astăzi Îl au pe Dumnezeu în ei. Ei, mărginiţii, Îl au pe Nemărginitul în ei.

Iar noi, care nu ne-am împărtăşit, Îl avem şi noi într-un anumit fel în noi pe Dumnezeu. Nici noi nu plecăm acasă fără această prezenţă a lui Dumnezeu în noi. Acestea le-am spus astăzi, pentru că Sfânta Evanghelie şi Apostolul ne-au oferit acest prilej, pentru că ne-au învăţat ce înseamnă sufletul, ce înseamnă preocuparea omului pentru cele ale veşniciei. Cele actuale trec.

Fiecare, dacă se uită înjur, ba vede unul mai bătrân, ba unul mai tânăr. Înseamnă că fiecare şi-aduce aminte că a fost şi el tânăr, dar fiecare-şi aduce aminte şi că va fi bătrân. Să nu pierdem nimic din bucuriile şi frumuseţile vieţii!

Copilăria să-şi trăiască copilăria. Cei tineri să trăiască tinereţea lor. Cei în vârstă să spere în iertarea păcatelor şi să folosească pe ceilalţi prin experienţa şi rugăciunea lor. Cei care au copii să se bucure de copii.

Observaţi câte libertăţi i s-au dat omului de către Dumnezeu. Multe. Nimic nu este interzis, în afară de dezmăţ, în afară de destrăbălare, în afară de desfrânare, adică mâncarea peste măsură, neînfrânată, pofta neînfrânată şi celelalte, cele care strică locaşul lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu care suntem noi.

Dumnezeu să ne ajute să înţelegem acestea şi înţelegându-le, să le facem. Amin.