Prăznuim astăzi pe Sfinţii Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur: „Organele darului, Alăutele Domnului, Trâmbiţele cele bine vestitoare ale predicării, Apărătorii Treimii, Păzitorii bunei credinţe, Treime pământească, Treime de Arhierei”.

Aşa-i numesc cântările bisericeşti. Cu toţii, legaţi în cultură, în credinţă, în evlavie şi jertfă, legaţi de o prietenie ce a străbătut veacurile, ei sunt consideraţi de Teologia Ortodoxă ca primii îndrumători, ca protectori şi patroni, ca modele de viaţă, de virtute şi de râvnă. În ei au ars până la consumare totală, făcliile dragostei pentru Hristos, pentru Biserică, pentru adevărul Ortodoxiei, pentru munca cinstită, pentru mila faţă de cei lipsiţi şi bolnavi, pentru frumuseţea vieţii duhovniceşti, pentru smerenie şi pentru lucrarea de mântuire.

Ei au mai arătat lumii prin credinţa lor neclintită, prin grija părintească de Turma încredinţată păstoririi lor şi Viaţa cea sfântă, ce Taină mare este Preoţia. De aceea se cuvine a ne întoarce cu mintea cu 16 veacuri înapoi, în veacul de aur al Bisericii, când pe cerul Ortodoxiei s-au născut, au trăit, au luminat lumea creştină cele mai mari stele ale ei.

Pe Sfinţii Trei Ierarhi i-am putea compara cu aştrii care primesc o lumină atât de puternică de la soare, încât ei înşişi devin strălucitori şi luminează în jurul lor. Tot aşa şi aceşti trei sfinţi ierarhi iradiază pentru toate veacurile lumina strălucitore a „Soarelui dreptăţii”, luminând cugetele şi vieţile credincioşilor.

Suflete superioare creştine, ce nu s-au legat cu păcatul, Sfinţii Trei Ierarhi au strălucit prin dragostea pentru Hristos, prin cultura şi virtuţile lor, realizând, în fiinţa lor, o sinteză vie între credinţă, teologie şi faptă. De tineri s-au înrolat în slujba idealului nepieritor: idealul slujirii lui Dumnezeu şi al oamenilor.

Toţi trei au trăit în veacul IV al erei creştine, „veacul de aur” al Bisericii. Toţi trei au fost educaţi în spiritul dragostei desăvârşite faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, mai întâi de mamele lor evlavioase. Emilia, Nona, Antuza sunt nume de mame creştine care vor fi pomenite cu veneraţie cât va fi lumea. Toţi trei şi-au făcut studiile la cele mai vestite şcoli ale vremii: în Cezareea, Atena, Antiohia sau Constantinopol, având ca dascăli pe cei mai vestiţi profesori ai vremii.

Mari teologi şi ierarhi ai Bisericii, ei au militat consecvent pentru înnoirea credincioşilor in punct de vedere religios, moral, punându-le înainte Modelul desăvârşit, care este Mântuitorul Hristos, „calea, adevărul şi viaţa”. Unitatea în cugetare, în simţire şi în voinţă, care caracterizează viaţa şi lucrarea Sfinţilor Trei Ierarhi, îşi trage seva din una şi aceeaşi rădăcină: Hristos. În virtutea acestei unităţi ei slujesc aceleiaşi comunităţi Biserica - dar în fiecare duhul Ortodoxiei se fructifică după darul deosebit pe care l-a avut.

Sfântul Grigorie de Nazianz străluceşte pe culmile cugetării creştine, Sfântul Vasile excelează în organizarea practică, ideală a vieţii creştine, iar Sfântul Ioan Gură de Aur este neîntrecutul predicator al Evangheliei lui Hristos; toţi vor lucra şi vor rămâne împreună în tezaurul sfânt al Bisericii prin viaţa şi operele lor.

Sfântul Vasile cel Mare îşi începe viaţa clericală fiind hirotonit preot la 364 şi Episcop la 370 al Cezareei şi Capadociei. Ca strălucit teolog a fost condus de ideea: „Omul este o creatură care a primit poruncă să devină Dumnezeu”. De aceea activitatea sa este pusă în slujba omului pe care îl doreşte realizat după statura bărbatului desăvârşit, care este Hristos.

Sfântul Vasile ne învaţă practic ce înseamnă slujirea aproapelui. În timpul foametei organizează asistenţa socială, împărţind a doua oară averea sa la săraci şi înfiinţează instituţii cu caracter social - azil sau spital pentru bolnavi şi bătrâni, case pentru reeducarea fetelor pierdute, şcoli, orfelinate, case de oaspeţi, toate la un loc numite „Vasiliada”, prin care luptă pentru ajutorarea celor lipsiţi, criticând pe bogaţii nemilostivi şi nefăcând deosebire între neamuri şi credinţa lor.

Stăpânit de un umanism nemaiîntâlnit, Sfântul Vasile, adânc iubitor al Ortodoxiei, luptă împotriva arianismului favorizat de împăratul Valens care duce o prigoană împotriva Bisericii Ortodoxe. Susţine dreapta credinţă apărând în scris şi în cuvânt Sfânta Treime şi împotrivindu-se învăţăturilor lui Arie, Eumeniu şi Apolinarie

Pomenim acum doar câteva din scrierile Sfântului Vasile care constituie o parte preţioasă a tezaurului nostru patristic: „Contra lui Eumenius”, „Învăţăturile morale”, „Omiliile la Hexaimeron”, în care găsim toată ştiinţa antichităţii şi a timpului său în domeniul naturii şi filosofiei; „Cele 24 de cuvântări”, „Omiliile asupra psalmilor”, care rămân scrieri clasice de înaltă ţinută doctrinară şi stilistică.

Nimic din ce a scris Sfântul Vasile nu s-a învechit. Liturghia sa care se săvârşeşte de 10 ori pe an şi moliftele sale ce se citesc la începutul anului au intrat în practica bisericii. Mare păstor, mare preot, mare liturghisitor, mare pedagog, mare umanist şi om de ştiinţă al vremii sale.

De aceea între cei Trei Sfinţi Ierarhi, Sfântul Vasile a fost mai ales „Braţul care lucrează”.

Sfântul Vasile moare la 1 ianuarie 379 fiind regretat de întreaga biserică şi numit „cel Mare".

A doua figură din icoana celor Trei Ierarhi este chipul blând al Sfântului Grigorie de Nazianz. Fire meditativă, suflet delicat, impresionabil, plin de duioşie şi sentimente nobile, minte aleasă, subtilă, cutezătoare, poet, prieten apropiat al Sfântului Vasile, un mare teolog cu excepţional talent literar, a adus o contribuţie însemnată la crearea culturii creştine din epoca sa.

Născut la 326 în Capadocia ca fiu al episcopului Grigorie şi al mamei sale Nona, primeşte de la mama sa educaţia evanghelică, aşa cum Sfântul Vasile o primise de la bunica sa Macrina şi mama sa Emilia. Studiză retorica la Constantinopol, Atena şi Alexandria. La Atena are coleg pe Sfântul Vasile de care îl va lega o prietenie până la moarte. Chemat de tatăl său, episcopul Grigorie, să se întoarcă la Nazianz, este hirotonit preot fără voia sa în anul 361. Fuge în Pont la Sfântul Vasile, de unde revine peste un an şi rosteşte celebra cuvântare „Despre fugă”, în care justifică plecarea sa, motivând, dintr-un spirit adânc de smerenie, nevrednicia sa pentru a primi o taină atât de mare ca „preoţia”.

Episcop de Nazianz şi arhiepiscop de Constantinopol, el pune la picioarele Mântuitorului excepţionale calităţi, promovând ideea realizării unei Biserici lucrătoare, în cadrul căreia credincioşii să realizeze porunca Mântuitorului: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru care este în ceruri este desăvârşit” (Mat. 5, 48).

Omul - afirmă Sfântul Grigorie - este „a doua lume în mic”. De aceea, o datorie a fiecărui creştin este slujirea omului, ajutorarea lui căci, „nimic nu are omul în el aşa Dumnezeiesc ca facerea de bine”. Ca arhiepiscop la Constantinopol a rostit el cele „Cinci cuvântări teologice” în care a afirmat ca nimeni altul învăţătura despre Sfânta Treime. De aceea a fost cinstit cu numele de Teologul sau Cuvântătorul de Dumnezeu. Cutezanţa cugetării sale teologice a făcut să fie socotit între cei Trei Sfinţi Ierarhi, drept „mintea care cugetă”.

Din cauza intrigilor de la Sinodul al III-lea ecumenic se retrage din scaun la Arianz unde îşi trăieşte ultimii ani ai vieţii scriind studii şi poeme. Ca şi Sfântul Vasile, lasă o bogată moştenire literară: Cuvântări, Poeme şi Scrisori. Înainte de plecarea din Constantinopol ţine o impresionantă cuvântare de adio în Biserica Învierii, cuvântare ce a rămas celebră în antologia creştină.

Alături de aceşti doi mari corifei ai teologiei apare în icoană Sfântul Ioan, căruia posteritatea i-a dat numele de Gură de Aur.

Născut în Antiohia în anul 454, având părinte pe Secundus, mare dregător şi pe mama sa Antuza, rămasă văduvă la 20 de ani, primeşte o frumoasă educaţie de la aceasta. Studiază retorica la marile şcoli ale vremii cu dascăli renumiţi. Retras în 374, după moartea mamei sale, în singurătate, în munţii Antiohiei, duce o viaţă plină de restricţiuni vreme de 4 ani şi alţi doi ani într-o peşteră.

Se întoarce la Antiohia în 380 şi este hirotonit diacon. În vremea diaconatului său scrie cartea sa „Despre Preoţie”, tratat plin de date în legătură cu această Sfântă Taină şi cu vrednicia de a o îndeplini. Hirotonit preot de episcopul Flavian în 386 este numit predicator la biserica cea mare din Constantinopol. Acum ţine el frumoasele sale Omilii, atât aici cât şi în cetăţile din împrejurimi.

Vreme de 12 ani îşi desfăşoară activitatea sa cea mai productivă, întărind viaţa creştină şi combătând ereziile.

Numit patriarh de Constantinopol în anul 397 începe reforma printr-o redresare morală a clerului şi a credincioşilor, aducând un duh nou, luptând în toate formele pentru adevăr şi pentru dreptate.

Preocuparea fundamentală a Sfântului Ioan Gură de Aur este convertirea sufletelor pentru o viaţă nouă în Hristos. Etica hrisostomică are la bază o concepţie antropologică optimistă. Omul poate deveni virtuos, deci trebuie ajutat pe această cale. Cine a devenit membru al Bisericii are o responsabilitate morală faţă de semenul său, căci „şi-a luat sarcina mântuiri aproapelui”. Dragostea de apropele este culmea virtuţii, deoarece aproapele este „însuşi trupul lui Hristos”. El s-a afirmat ca mare predicator, fiind socotit „gură de aur” a Bisericii.

De la el ne-au rămas 800 de Omilii sau explicări duminicale la Sfânta Scriptură. Tălmăcirile Sfântului Ioan Gură de Aur plecau de la convingerea că Sfânta Scriptură trebuie să fie cunoscută de fiecare credincios. „Plăcută este o livadă - spune el - plăcută este o grădină, dar mai plăcut este studiul Sfintei Scripturi”.

Seria explicărilor din Sfânta Scriptură, sub formă de omilii, merge la Sfântul Ioan Gură de Aur într-o continuitate sistematică, începând cu prima carte a Vechiului Testament şi terminând cu ultimele epistole ale Noului Testament.

În anul 403 începe calvarul său când este condamnat la Sinodul de la Stejar. În anul 404 este exilat la Cucuzus, ca în 407 să fie trimis la Arabisus, la poalele munţilor Caucaz. Dumnezeu îi scurtează suferinţele sfântului ierarh, chiar pe drum, în ziua de 14 septembrie 407, pronunţând ultimele cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”, îşi dă obştescul sfârşit. Mai târziu, împăratul Teodosie al II-lea îi aduce la 438 sfintele sale moaşte la Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, cu mare cinste.

Acesta este sfârşitul Sfântului Ioan Gură de Aur, dar el rămâne măreţ, strălucitor în întreaga Biserică. Este pomenit la fiecare Sfântă Liturghie a sa. Opera sa rămâne tot vie, tot tânără, deşi au trecut atâtea veacuri. Toate scrierile sale au stil armonios. Deşi uneori învăţătura sa este oarecum aspră, ea este îmbrăcată într-o delicateţe şi gingăşie deosebite, în haina dragostei de oameni.

Nu a învăţat niciodată ceea ce nu a trăit el mai înainte. De aceea el rămâne ideal al Bisericii Ortodoxe. Este în acelaşi timp şi model de organizator al asistenţei sociale prin biserică la vremea lui, asemenea Sfântului Vasile cel Mare. A trăit cum a învăţat şi a învăţat cum a trăit.

Aceşti mari ierarhi şi teologi sunt pentru noi şi pilde de slujire preoţească. Doi dintre ei, Sfântul Grigorie şi Sfântul Ioan Gură de Aur, au făcut elogiul preoţiei creştine în opere neîntrecute până azi. Pentru ei preoţia este o slujire şi ţine de fiinţa bisericii.

Pentru biserica dintotdeauna, Sfinţii Trei Ierarhi întruchipează idealul slujirii creştine a omului. Căci îndreptându-şi cugetarea teologică spre Dumnezeu cel transcendent, nevăzut, necuprins şi neajuns, ei l-au vestit pe Dumnezeu Cel care s-a făcut prietenul, fratele, aproapele şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi prin ei au aşezat teologia în slujba vieţii şi preoţia în slujba oamenilor.

Cea mai aleasă cinstire pe care le-o putem aduce acestor mari luceferi ai Bisericii Ortodoxe este să ne străduim să urmăm pilda lor, dăruindu-ne toată fiinţa noastră slujirii lui Dumnezeu şi semenilor noştri. Făcând aşa vom împlini porunca Apostolului Pavel, care zice: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa” (Evrei 13, 17). Amin.