Astăzi, cărarea nu mai este. În locul ei, un drum proaspăt betonat face cale de acces autovehicolelor de mai aproape sau mai de departe. În Poiana Sihăstriei te întâmpină nu câteva chilii mici și o bisericuță, ci un adevărat sătuc: o biserică mare și altele mai mici, chilii și case de primire a pelerinilor, cămin de bătrâni, glasul turmelor de oi, monahi și creștini rugându-se și bucurându-se împreună. Totul pulsează aici a viață...

O istorie veche

Deși ochiul vede acum clădiri noi și șantiere în lucru, privirea în cronici ne duce departe. Putna, cu pădurile ei, a fost unul din locurile iubite de sihaștri. Pe unul îl știm bine: chilia lui săpată în piatră a fost chiar și în vremurile nu prea frumoase din secolul trecut obiectiv de vizitat. Cuviosul Daniil, numit chiar așa, Sihastrul  (adică cel ce viețuiește în „liniștire”), sfetnic de taină al voievodului Ștefan cel Mare al Moldovei, a stat aici o bună bucată de vreme, înainte de a-și petrece ultimii ani ai vieții la Voroneț. Au mai fost și alții, necunoscuți cu numele.

Primul din Poiana Sihăstriei despre care avem câteva crâmpeie biografice se numea Atanasie, un fost tătar, încreștinat, apoi călugărit la Mănăstirea Putna, și retras aici pe la mijlocul veacului al XV-lea. Îi mai știm apoi, din pomelnice, sau din alte vechi hrisoave, pe un Lazăr, Teodosie, Dosoftei, părinți care au strâns în jurul lor pe cei ce doreau puțin mai multă isihie decât în obștile monahale mai mari, încercate și de sarcina deloc ușoară a primirii vizitatorilor, unii dintre ei boieri ai vremii, și, de multe ori, voievodul însuși cu familia sa. Sihaștrii au avut la început o biserică mică, din ce altceva decât din lemn, cu atât mai familiară cu cât se asemăna chiliilor simple care o înconjurau. Aceasta era casa lor, locul de taină al întâlnirii cu Cel de sus, la miez de noapte și în zori de zi, numărând ceasurile cu bobul de metanie și în fărâmă de prescură. Pentru ei și pentru lumea întreagă.

Cum făclia aprinsă nu trebuie ascunsă, ci se cere a fi pusă în sfeșnic, după cuvântul Domnului, nici părinții din Poiana Sihăstriei  n-au putut sta multă vreme ascunși, devenind tot mai căutați pentru sfat și pentru rugăciune. Neavând mai nimic din cele pentru trup, erau ajutați, drept mulțumire, de boieri, de domn, de credincioși. Mai ales în veacul al XVIII-lea, Sihăstria de la Putna era cunoscută datorită bătrânilor de aici, printre care Sila, egumenul, Paisie, duhovnicul și Natan, ieroschimonahul. În timpul lor, s-a zidit o biserică din piatră de râu, cu hramul Buna Vestire, înfrumusețată cu podoabe aduse inclusiv din Rusia pravoslavnică, s-au ridicat chilii noi, cișmea de apă, ziduri de împrejmuire.

Dar dacă ar fi fost doar atât, ar fi fost prea puțin. Zidirile din afară se fac mult mai ușor decât cele dinlăuntru. Bătrânii sihaștri au continuat să-și ducă aceeași viață în smerenie și rugăciune, departe de grijile lumii, pe care nu o disprețuiau, ci-i dădeau, compensatoriu, ceea ce îi lipsea: un reper și un traiect pe verticală, atunci când prea-multa lipire de cele ale pământului ne lipsește de perspectiva cerului. Aici au tradus și multiplicat cărți, le-au împodobit cu alese ornamente, meșteșugite cu răbdare, astăzi ușor de împlinit cu ștanțe ori programe de prelucrare pe calculator, dar pe atunci bucuroasă îndeltnicire a mâinii înzestrate și a minții limpezite cu rugăciune și răbdare. Și dacă astăzi ne folosim de un simplu click pentru o căutare de informații, pe atunci condeiul unui Natan în pomelnicele întocmite pentru Putna, Sihăstria, Bisericani ori Mitropolia de la Iași, însemna date despre domni, boieri, episcopi și monahi, în dreptul numelor lor. Și uite așa, în mănăstiri, începea, într-un fel, wikipedia...

Natan era iubit și prețuit pentru acest dar al său. Eclesiarh mai întâi la mănăstirea Putna (unde se numea Natanael), s-a retras apoi la Sihăstria Putnei pentru a lua schima cea mare, cu rigorile ei de mai multă tăcere, însingurare, rugăciune. Pe el și l-a ales vrednicul și sfântul mitropolit Iacov Putneanul ca duhovnic, și din mâna lui, și aici, la Sihăstria, a primit Iacov, la sfârșitul vieții, tunderea în schima mare. Și un alt vrednic episcop, Dositei (Dosoftei) Herescu de Rădăuți, tot la Sihăstria a fost făcut monah. Îngemănate, viața duhovnicească și activitatea cărturărească păreau să sporească din ce în ce mai mult. Dar nu a fost să fie pentru multă vreme...

O istorie tristă

Pe cărarea spre Poiana Sihăstriei a ajuns un zvon întunecat: străini de neam și de credință au luat în stăpânire partea aceasta de țară. Dintr-o tradiție păstrată din bătrâni, se știe că Natan a fost în acele timpuri un apărător al limbii române, contestând obligativitatea predării limbii germane în şcolile primare din Bucovina ocupată de austrieci, stăpânit fiind deopotrivă de dragostea faţă de Dumnezeu, faţă de poporul român şi faţă de limba în care acesta şi-a mărturisit durerile şi bucuriile. Sub Imperiul Austro-Ungar, Sihăstria Putnei a avut mult de suferit: vechile înlesniri și danii și-au pierdut puterea, iar ajutoarele bunilor credincioși, rămași în Țara Moldovei, ajungeau cu greu. Mai mult, doar 3 din cele peste 20 de mănăstiri au mai rămas deschise: Putna, Suceviţa şi Dragomirna, dar şi acestora li s-a pus interdicţia de a nu depăşi numărul de 25 de vieţuitori. Celelalte fie au fost desfiinţate, fie au fost transformate în biserici de mir. Credința îi ținea pe români laolaltă, așa că ocupantul străin voia să o zdruncine.

Biserica Sihăstriei de la Putna se deteriorase, la fel și chiliile; singuri și lipsiți, bătrânii sihaștri nu aveau nici prescuri pentru Liturghie, așa că au încercat să trimită cereri de milostenie și la noua stăpânire, dar fără folos. În aceste vremi tulburi, trec la Domnul, cu tristețe în suflet, și părinții Sila, Paisie și Natan. Mormintele lor au fost săpate lângă biserica Buna Vestire, dar vor fi repede lăsate pustii, ca și întreg schitul: porunca a fost să se închidă biserica, părinții rămași să fie aduși la Putna, chiliile să se risipească. De la sfârșitul lui decembrie 1785, tăcerea s-a reașternut în Poiana Sihăstriei.

O istorie nouă

După două veacuri de pustiire și uitare, pe aceeași cărare a răzbit glas din Poiana Sihăstriei: venise vremea ca tăcerea să înceteze. În acel frumos aprilie al anilor ᾿90, cu binecuvântarea bătrânului stareț Iachint al Putnei, părintele Sebastian începea, cu hotărârea-i cunoscută, refacerea Sihăstriei. Printre pietre și ierburi, s-au găsit vechile pietre de mormânt, și, sub ele, osemintele frumos mirositoare ale cuvioșilor părinți de odinioară: Sila, Paisie și Natan. Așezate în raclă frumos sculptată ele vor întări, dând puteri și încredere, pe cei care vor osteni la zidirile cele noi. În 1996 biserica era deja pictată și sfințită, noi viețuitori se așezaseră în chiliile de lemn, și la miezul nopții din nou se zărea la ferestrele bisericii lumina pâlpâindă a candelei: pe temelia atât de veche, viața de rugăciune se reînnodase.

E drept, au fost și greutăți. Într-o iarnă geroasă, întreg corpul de chilii a ars până ce s-a făcut scrum. Fără a se clinti, părintele Sebastian a ales să doarmă în acea iarnă într-o rulotă, numai pentru a nu fi părăsită, iarăși, Sihăstria. Au primit apoi ascultarea de a cârmui locașul cel nou și monahi mai în putere: părintele Gherasim, egumen timp de mai bine de un an, și apoi părintele Nectarie, stareț la Sihăstria, iată, de peste 15 ani. Odată cu ei, și frați noi, și credincioși mai mulți. Pentru ei, pentru credincioși, biserica veche era neîndestulătoare, mai ales în duminici și marile sărbători. S-a înălțat, așadar o nouă biserică, mult mai încăpătoare, acum în întregime pictată pe interior, pusă și ea sub ocrotirea Maicii Domnului: hramul ei este Izvorul Tămăduirii (vineri, în săptămâna luminată), alături de cel al Cuviosului Serafim din Sarov (pe care-l cinstim pe 2 ianuarie și pe 19 iulie).

În bună tradiție monahală, la îndemnul Părintelui Arhiepiscop Pimen s-a rânduit apoi și o casă de îngrijire a bătrânilor, plănuindu-se astăzi și un așezământ mai mare pentru îngrijirea celor singuri și în neputință. 

Părinții și frații noi veniți au adus, fiecare, darurile lor în slujba Domnului: unii pictează icoane, alții cântă sau stau înaintea oamenilor, ascultându-le durerile, unii țin cu vrednicie dalta pentru a lucra lemnul catapetesmei ori al strănilor din biserici, alții înfrumusețează biserica ori îi primesc la masă pe pelerini. Sunt și cei mai puțin văzuți, care se ostenesc la câmp ori în gospodărie, sau alții care sunt nevoiți să iasă des din mănăstire, pentru cele cerute de legile omenești ale administrației. Tineri majoritatea dintre noi, poate nu știm totdeauna să punem stavile cuminți entuziasmului; am vrea să facem și asta și aceea, să putem ține și rânduiala străveche a slujbelor și să terminăm în grabă zidirile; să fie prezentă mănăstirea pe rețeaua de internet și să nu uităm de conectarea deasă cu Domnul; să păstrăm sobrietatea în întâlnirile cu semenii și să ne deschidem bucuroși celor mai puțini familiari cu ale credinței.

Dincolo de toate, suntem pe deplin conștienți că oamenii ajung la Sihăstria Putnei pentru ceva mult mai adânc. Puterea, îmbărbătarea și liniștea pe care o simt vin dincolo de ceea ce facem noi; duhul părinților sihaștri s-a imprimat în piatra și în văzduhul acestui loc ocrotit de Maica Domnului. De aceea, de fiecare dată când vin, oamenii nu uită să urce la biserica de sus, biserica-mamă, pentru a se închina icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni și a cinsti după cuviință moaștele Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan. Și mulți doresc să exprime într-un mod cât mai concret recunoștința lor; căci dacă Poiana Sihăstriei pulsează astăzi de viață, aceasta s-a realizat împreună-gândind și împreună-lucrând părinți și oameni de bine.

O cărare bătătorită

Dacă fiecare este unic în ochii Domnului, cu aspirațiile lui, cu chemările lui, cu împlinirile lui, apoi există tot atâtea cărări câte persoane sunt pe pământ. Dar oare nu de atâtea ori simțim că există și o cărare spre care converg toate celelalte și că aceasta se îndreaptă în sus? Această cărare a fost bătătorită, cu răbdare, de cei care i-au plăcut Domnului prin viața lor și I-au odihnit inima, împlinindu voia Lui cea bună. Cuvioșii Părinți Sila, Paisie și Natan din Sihăstria Putnei au luat-o înaintea noastră pe această cărare și ne cheamă, de la capătul ei, să nu șovăim. În așteptarea scrierii lor în calendarul credinței și al evlaviei creștine, după urmarea câtorva pași statorniciți de rânduiala Bisericii, ei ni se înfățișează în chipul lor luminat și cuminte de părinți pururi iubitori de fii.

Da, cărarea spre Sus face mai întâi un ocoliș prin cele dinlăuntru! Nu e chiar lesne să ajungi acolo; sau dacă ajungi, e posibil să nu găsești ceva ușor de primit. Și atunci simți nevoia unui toiag de sprijin în această călătorie, pe care toiag poți să-l găsești într-un om, într-un loc, într-o rânduială...

Poiana Sihăstriei este un luminiș larg și luminos. Așa cum ne străduim să ne fie și inimile pentru cei ce ne calcă pragul.

(Foto) Mănăstirea Sihăstria Putnei