Strategii de stabilire a limitelor în procesul de educație a copiilor (I)
Dacă vrem ca acești copii să învețe cum să ia decizii bune, trebuie să căutăm prilejuri în care să le dăm posibilitatea să facă alegeri adecvate vârstei lor. Le arătăm respect dacă le dăm de ales în cadrul limitelor pe care le-am stabilit și le menținem cu fermitate.
Unii părinți știu cum să ia toate deciziile în numele copiilor lor. (...) Însă dacă restricțiile sunt prea severe, copiii noștri nu pot învăța și nu pot să se dezvolte în mod optim. Această abordare nu respectă faptul că, odată cu vârsta, cresc și capacitățile specifice vârstei. (...) Unii părinți aleg să renunțe total. Însă limitele care sunt prea permisive sunt, și ele, lipsite de respect la adresa copiilor. Pentru părinți, dificultatea este să rămână implicați fără să ia toate deciziile în numele copiilor, adică ceea ce au ei nevoie între vârsta de doi ani și cea de douăzeci și cinci.
Să le dăm de ales
A fi stăpân pe situație nu este compatibil cu a-i da altuia de ales. De multe ori, copiii nu au de ales. Dimineața trebuie să se trezească și să se îmbrace, iar noaptea trebuie să meargă la culcare. Între aceste două momente sunt multe lucruri pe care ei pur și simplu trebuie să le facă. Dacă vrem ca acești copii să învețe cum să ia decizii bune, trebuie să căutăm prilejuri în care să le dăm posibilitatea să facă alegeri adecvate vârstei lor. Le arătăm respect dacă le dăm de ales în cadrul limitelor pe care le-am stabilit și le menținem cu fermitate.
- Unei fete de patru ani: „Pe care dintre aceste trei rochii ai vrea să o porți?”
- Unui copil de opt ani: „Poți să mături pe jos sau să pui vasele în mașina de spălat”
- Celor doi băieți ai mei, de nouă și, respectiv, unsprezece ani: „Aveți voie să stați să citiți sau să veniți cu mine la magazin. Nu e voie să jucați fotbal în casă.”
Nu este permisă eschivarea de la alegere
Firește, a le prezenta copiilor posibilitatea de a alege între două sau trei lucruri care nu le plac tot lasă loc îndărătniciei și nesupunerii.
- Poți să dai cu mătura sau să pui vasele în mașina de spălat, i-am propus lui George, în vârsta de nouă ani.
- Nu vreau nici una, nici alta. Vreau să mă joc afară, veni replica lui.
Dacă avem de gând să le dăm de ales, cel mai bine este ca și copilul să știe ce vom face în cazul în care refuză opțiunile propuse.
- Bine, dacă nu te poți hotărî, atunci tu pui vasele în mașina de spălat, i-am răspuns eu.
Dacă le dai de ales copiilor, nu îi faci să le placă mai mult limitele prestabilite, dar le oferi puțin spațiu de manevră în care să-și exerseze autonomia, care crește, cu timpul. Vor învăța repede, dacă suntem fermi, că pot alege varianta cea mai puțin dureroasă.
Cooperarea
A fi stăpân pe situație nu este opusul ideii de a colabora cu cei mici. Cooperarea voastră în stabilirea limitelor le stimulează claritatea gândirii, le încurajează simțul răspunderii și vă ajută să aveți o legătură afectivă pe măsură ce stabiliți limitele.
În loc să îi spui copilului ce să facă, ia în calcul ideea de a-l invita să se gândească la ce ar trebui să facă
Înainte să-i spui copilului tău ce să facă, poate vrei să te întrebi dacă nu cumva el știe ce să facă. Adesea părinții cad în capcana de a le spune mereu copiilor lor ceea ce aceștia știu deja. Foarte multe dintre solicitările cerute copiilor noștri sunt lucruri pe care le-am spus de sute de ori. Până va ajunge copilul tău suficient de mare încât să reflecteze asupra limitelor împreună cu tine, în mod sigur el le-a auzit deja. Nu poți coopera cu un prichindel de doi ani, dar, până ajunge la patru ani, e gata să faceți un plan împreună.
„E dezordine la tine în cameră. Ce ar trebui să faci?”, „Ce trebuie făcut înainte de a ieși, la joacă?”, „Care sunt cele trei lucruri pe care ar trebui să le facem când mergem la culcare?”, „Ce facem când nu mai vrem să ne jucăm cu piesele de lego?”, „Unde se pun bicicletele când te întorci acasă?”, „Ce facem înainte să mergem la biserică duminica?”
Sunt sute de exemple de lucruri pe care le spunem copiilor noștri și pe care ei le știu deja. Știu ce au de făcut, dar nu vor să o facă sau nu vor să se gândească la acest aspect. A-i întreba, în loc să le spunem pur și simplu, le transmite că ne așteptăm ca ei să se gândească singuri, dar și că ei știu deja răspunsul.
(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, pp. 212-213)
Îți mai recomandăm și: Claritatea, consecvența și fermitatea sunt esențiale în stabilirea unor reguli bine gândite
Să-i inițiem pe copii în înțelegerea operelor de artă
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro