Supărări, eșecuri, boli – să nu vă temeți, ele Îl nasc pe Dumnezeu în inima noastră
Să ne punem în rânduială viața noastră cu dorul de a rămâne dumnezei. Necazuri, supărări, eșecuri, nenorociri, durere, plâns, boli, moartea sunt hrana și băutura zilnică a omului. Să nu vă temeți de ele. Toate acestea nasc sfințenia, Îl nasc pe Dumnezeu înlăuntrul nostru.
Dar ce poate să ne sfințească neîncetat? Așa cum strămoșii nu au pierdut relația lor cu Dumnezeu, așa nici noi nu o pierdem. Fiindcă Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul dumnezeirii, ne-a dat adică Chipul Lui de neșters și a dăruit firii noastre caracterul sfințeniei, al dumnezeirii, primul lucru care poate să ne sfințească este amintirea că fiecare dintre noi suntem chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu acolo este și Dumnezeu cel mai înainte de veci.
Haideți să umblăm ca niște dumnezei. Haideți să devenim în fiecare zi părtași ai Cuvântului lui Dumnezeu Celui mai înainte de veci. Acela este cea dintâi icoană a Tatălui nevăzut, plină de slavă, Unul, după fire, cu Tatăl. Noi, desigur, suntem de altă fire, dar devenim mame și tați după participare, după har. De aceea clericii și monahii se numesc părinți, fiindcă ei Îl nasc pe Dumnezeu. Hristos a spus: „Mama Mea și frații Mei sunt aceștia care împlinesc legea lui Dumnezeu”[1]. Aceștia Îl nasc pe Dumnezeu. Hristos, așadar, se zămislește, se formează și crește înlăuntrul nostru. Când o femeie rămâne însărcinată o știe. Trebuie ca și noi să cunoaștem caracteristicile propriei noastre zămisliri, să înțelegem că purtăm înlăuntrul nostru pe Pruncul Cel Tânăr[2], pe Hristos, că înfăptuim profețiile lui Isaia și cuvintele sfinților.
Dumnezeu a împrumutat lui Hristos trupul Preasfintei. A primit Preasfânta să slujească tainei întrupării Fiului, împrumutându-I trupul ei lui Hristos și luând în schimb dumnezeirea Lui. Noi ne dăm trupul nostru prin predarea voii noastre, prin slujirea noastră, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin smerenie, prin ascultare, prin post, prin rugăciune, prin plecarea genunchilor și luăm dumnezeirea Lui duhovnicește și adevărat, totuși nu precum Preasfânta. Luăm dumnezeirea lui Hristos întrupată și trupul Lui îndumnezeit. Și când suntem sus pe cruce, precum tâlharul sau precum vameșul, risipitorul sau fariseul, nimeni nu poate să ne interzică să zicem: „Dumnezeul meu, de vreme ce mi-ai dat dumnezeirea Ta, acum mântuiește-mă”. De cum o spunem, se schimbă premizele vieții noastre și viața duhovnicească devine atât de ușoară, fiindcă puterea celui Preaînalt intră în noi și face toate.
Suntem maici și tați ai lui Dumnezeu! Părinți ai lui Dumnezeu și strămoși ai Lui! Înțelegem, oare, aceasta? Da, unul puțin, altul mai mult, atât cât putem, atât cât ne ocupăm cu asta, atâta cât vrem să devenim oameni ai rugăciunii. Dar numaidecât să o credem, și dacă o înțelegem, și dacă nu o înțelegem. Numai să nu-L tăgăduim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să nu fim indiferenți, să nu avem acedie și să uităm toate, să nu voim să rămânem în patimile noastre.
Desigur, aceasta nu înseamnă că nu ne va durea. Zice avva Longhin: „Femeia, mai înainte să se arate pe dinafară că are prunc, o înțelege din clipa în care se va opri sângele ei”. La noi trebuie să curgă sângele nostru prin dispoziția noastră, trebuie să fim hotărâți să murim pentru Dumnezeu. Nu vă temeți totuși. Așa cum s-a întâmplat cu Isaac și cu Avraam, ne va răpi Dumnezeu și pe noi și va pune în locul nostru să jertfim un berbec. Dar chiar și dacă trebuie să devenim mucenici, mucenicia noastră va fi răcorire, fiindcă există Dumnezeu.
Să ne punem în rânduială viața noastră cu dorul de a rămâne dumnezei. Necazuri, supărări, eșecuri, nenorociri, durere, plâns, boli, moartea sunt hrana și băutura zilnică a omului. Să nu vă temeți de ele. Toate acestea nasc sfințenia, Îl nasc pe Dumnezeu înlăuntrul nostru.
Iubiții mei, haideți să trăim cu această convingere și atunci Dumnezeu ne va adăpa cu lapte și ne va arăta chipul nostru. După aceea ne va da pâinea nemuririi, cugete teologice și trăiri duhovnicești. Pe nimeni nu nedreptățește Dumnezeu.
Acum haideți să ne bucurăm de faptul că suntem părtași ai dumnezeirii. Când va veni la cea de-a doua Lui Venire Hristos, pe nori, acolo vom fi și noi. O, nu suntem cu adevărat fericiți?
Vedem în mod obișnuit lumina lumii, dar nu vedem lumina lumii celei adevărate, nu vedem și noi pe Hristos. Totuși, când inima noastră va dobândi săltări și mișcări și trăiri dumnezeiești, atunci vom înțelege că ne-am disprețuit trupul și lumea și am devenit dumnezei prin dispoziție. Atunci Dumnezeu ne va dărui contemplări înalte, fiecăruia dintre noi, după felul în care Îl înțelegem și Îl putem purta.
Vine Crăciunul. Știți că troparele înainte-prăznuirii încep de pe 20 Decembrie. Biserica a rânduit cu înțelepciune și ultimele amănunte. 20 decembrie este și ultima zi în care se mărește noaptea. De pe data de 21 ale lunii, ziua începe deja să se mărească. Nopțile și întunericul cel înțelegător pleacă și se măresc lumina și zilele. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ia întunericul inimii noastre, acum că se mărește ziua și se face atotluminoasă, acum că se schimbă și anul. Biserica noastră o vestește odată cu răsăritul adevăratei lumini, a Soarelui sufletelor noastre.
Hristos ne-a făcut mai înalți decât îngerii, fiindcă îngerii Îl laudă pe Hristos, dar nu pot să vorbească cu El ca prietenii cu Prietenul[3]. Ne-a făcut nu numai niște ființe slujitoare care își acoperă capul lor și tremură precum sclavii, ci ne-a făcut Trupul Lui. Pentru noi a murit, nu pentru îngeri. Pentru noi a înviat și pentru noi Se va pogorî și Se va sui iarăși.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne pogorâm împreună cu El în adâncurile inimilor noastre, ca să ne înalțe Acela la Ceruri o dată pentru totdeauna.
(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)
[1] Mt. 12, 50.
[2] Is. 7, 16; 9, 6. Utrenia Nașterii Domnului, Condacul, Icosul.
[3] Ieș. 33, 11.
Arhiepiscopul Gheorghe al Ciprului, de ziua Ocrotitorului Bucureștilor: „Fie că trăim în Cipru, fie că trăim în România, noi, creștinii ortodocși, suntem uniți și trăim precum frații în aceeași țară”
Părintele Patriarh Daniel, de ziua Sfântului Dimitrie Basarabov: „Credința și smerenia aduc tămăduirea de boală și învierea din morți”
Traducere și adaptare:Sursa:Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro