Am auzit mai demult, de când eram mai mică, un zvon cum că ar exista un loc în care pacea pune stăpânire pe tine imediat ce ai trecut de poarta intrării. Iar la ieșire se ține după tine. Acest locaș îl găsim la Mănăstirea Bârnova. Astăzi m-am hotărât să trec și eu pragul acestui tărâm în căutarea acestei liniști minunate.

Este o după-amiază de marți, obișnuită, fără vreo marcă aparte, dar care promite multe. Ne urcăm în mașină și gonim rapid spre ieșirea din Iași. Cotim dreapta, la un moment dat, și cu chiu cu vai ocolim gropile formate  și încrustate în șosea încă din plină iarnă. Intrăm în satul Bârnova, sat atestat din 1840, dar a cărui istorie este strâns legată atât de Mănăstirea Bârnova, care datează de la 1628, cât și de celelalte schituri și biserici de pe aceste meleaguri. Contrastele dintre casele noi și cele vechi, ridicate pe marginea drumului, te năucesc, dar nu slăbesc dorința de a cunoaște oamenii și specificul locului.

În cele din urmă se zărește mănăstirea. Oprim pe maidanul din fața, ce se vrea a fi o parcare, și ne uităm în jur. Ce-o fi în spatele acestor ziduri impozante și atât de groase? Ce taine sunt împrejmuite de atâta piatră? Speram ca răspunsul să-l găsim înăuntru. Însă în locul lui am găsit altceva…

Trecem pe sub clopotniță și ajungem în curte. Privită îndeaproape, mănăstirea pare apăsată de timp, chiar dărăpănată, lipsită de ocrotire și de speranță. Dar odată trecându-i pragul realizezi că înfățișarea sa  ascunde ceva aparte, un parfum de istorie veche, de piatră patinată ce aruncă o savoare menită să te răscolească o bună perioadă de timp.

Intrăm în interiorul bisericii din mănăstire. Nu e nimeni în jurul nostru. Suntem lăsați singuri să medităm, să ne regăsim cu noi înșine și cu Dumnezeu. Vecernia a început, iar în aer domnește un freamăt adus de lumina filtrată prin geamurile înguste ale turlelor. Corul de călugări  își ridică rugile spre cer într-un perpetuă și sincronă înaintaremelodică. Întrând în sălașul sfânt, m-a atins un miros plăcut de mir. Covorul demodat și pe alocuri rupt te invită să mai faci câțiva pași înainte. Mai apoi, privirea se mută pe pereții albi, fără urme de pictură. În acest decor, în care domină albul zidurilor, se profilează parcă mai evident altarul vechi, cu sfinții ce te privesc în semiîntuneric, și câteva icoane agățate bine de cuie pe pereți.

Două femei și un bărbat se roagă conștiincios, în liniște. Stau în genunchi, așteptând parcă ca Cel de sus să îi atingă pe creștete. La un moment dat, bărbatul face un ultim semn al crucii și se îndreaptă, fără prea mult zgomot, spre ieșire. Atenția mi se îndreaptă acum spre altar. Acolo, pe diferitele icoane, sunt ilustrate rezumativ ceea ce este mai semnificativ în istoria credinței noastre. Trebuie să știi să te apropii de ele, să le descifrezi, să le înțelegi. Mă cuprinde un fior de neliniște. Atâția ani au fost păstrate cu grijă de către cei de dinaintea noastră, iar acest lucru obligă ca și noi, cei de astăzi, să le conservăm cum putem mai bine. E criză, nu sunt bani, vremurile sunt grele, regulile aspre. Cândva, va veni și timpul revigorării acestui sfânt locaș.

S-a făcut frig. Ieșim afară, unde suntem întâmpinați de lumină. O lumină tremurândă, datorită mișcării ramurilor teiului bătrân, ce stă așezat de câteva decenii în incinta mănăstirii.

El ține umbră unei clădiri dărăpănate, care cândva a adăpostit chiliile călugărilor. Facem câteva poze și ne îndreptăm către ieșirea nordică.

Săpată în piatra zidului, se observă o trecere îngustă ce te conduce în afara incintei. Când am ajuns dincolo ne-am trezit în fața unei întinderi verzi. Doar o capră, care nu ne-a luat în seamă, foșnea prin iarba ce o ademenea. După câteva minute de contemplație, ne întoarcem în curtea interioară.

Sub teiul bătrân se află acum un călugăr. Își ațintește ochii spre noi, preț de câteva secunde. Avea o privire blândă, care îți transmitea pace, siguranță, bucurie spirituală. Trupul firav, îmbrăcat într-o rasă mult prea mare pentru el, părea a fi destul de vivace. Doar mâinile îi trădau o vârstă venerabilă. Într-un târziu se retrage cu mișcări lente spre arhondaricul nou construit. Acolo, pesemne, îl așteaptă cărțile de rugăciuni.

Ne îndreptăm pașii spre ieșire. Timpul petrecut în perimetrul acestui lăcaș sfânt m-a ajutat să descopăr ca poți găsi ceea ce cauți chiar și acolo unde te aștepți mai puțin. Cu condiția să știi ce și să ai sufletul pregătit. Chiar dacă Mănăstirea Bârnova a devenit pentru unii un loc al uitării și al abandonului, alții continuă să o mențină în viață prin rugăciuni, pomelnice, slujbe.

Iar acum, constat că zvonul privind liniștea din aceste locuri s-a adeverit. Pacea te invadează în orice colț al mănăstirii. Ea devine contagioasă, este preluată, purtată și dată mai departe.

Păcat că această pace spirituală, lăuntrică, normală pentru o mănăstire este oarecum adumbrită de faptul că zidurile, biserica, clădirile, aducătoare de pace, sunt „lăsate în pace” …

(Ioana CUCOŞ, studentă la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.)