Spunea cineva odinioară că lectura „este o artă. Cine ajunge să o practice se vindecă de singurătate”. Toamna și iarna simţim, mai acut ca oricând, nostalgia timpului, a clipelor de odihnă petrecute alături de cei dragi aflaţi departe, când ne oferim răgazul de a ne „preda” pe de-a-ntregul cititului. Deoarece în fiecare an, pe 5 noiembrie, ne amintim de „Ceahlăul” literaturii române, Mihail Sadoveanu, anul acesta împlinindu-se 134 de ani de la nașterea lui, m-am gândit că ar fi potrivit să vă prezint un roman sadovenian, plămădit în tihna Vovideniei.

În urmă cu peste opt decenii, Sadoveanu devenise un oaspete obișnuit al smeritei așezări monastice de la Vovidenia. Poposea acolo spre a admira peisajul plin de farmec moldovenesc, dar și frumuseţile spirituale ale obştii schitului, ce cu greu se lăsau descoperite, tăinuindu-se măiestrit sub mantia smereniei, îmbrăcate în discreţia rasei cernite. Cercetând meticulos oamenii şi meleagurile nemţene, Mihail Sadoveanu s-a oprit la chipul unui monah, cu care se aflase într-o relaţie de prietenie, se pare. Viaţa lui a şlefuit-o, a drămuit-o şi a aşternut-o pe hârtie, alcătuind astfel „o carte fascinantă” – după opinia criticului literar George Călinescu – deşi nu foarte cunoscută, în comparaţie cu celebrele sale scrieri.

Ne referim la romanul Demonul tinereţii, redactat în 1928, într-o excursie de câteva zile făcută la Neamţ. Muzeul Sadoveanu, din spaţiul monastic al Vovideniei, păstrează câteva pagini manuscris din acesta. Sunt de fapt, nişte foi dintr-o agendă, scrise cu creionul. Pare de necrezut, dar Sadoveanu putea nota un roman chiar pe o agendă de buzunar. Din punctul de vedere al conţinutului, Demonul tinereţii nu constituie o excepţie: că Sadoveanu s-a preocupat constant de mănăstiri şi de viaţa călugărilor ne-o arată în chip desluşit opera sa. În vasta-i creaţie, cinul îngeresc ocupă un loc special: monahi simpli, stareţi, egumeni, arhimandriţi formează o întreagă lume. Schiturile şi chinoviile retrase, marile lavre ctitorii voievodale au constituit pentru scriitor nepreţuite oaze de linişte, dar şi izvoare nesecate de inspiraţie. Să amintim câteva exemple: în romanul Vremuri de bejenie, scriitorul realizează un portret cu totul memorabil stareţului Ioan, călugăr cu viaţă sfântă. El nu este altcineva decât viitorul episcop Ioan, trecut în rândul sfinţilor de Sfântul Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe cu numele de Sfântul Ioan de la Râşca şi Secu. Apoi, părintele Antonie de la Schitul Bourului, în cartea La noi, la Viişoara; monahul Ionaftan, în lucrarea Peste munte, un călugăr simplu, nevinovat, care nu cunoştea răutăţi şi nu ştia să se prefacă; pustnicul Antonie, un bătrân plin de poezie, în Ţara de dincolo de negură; ieromonahul Veniamin, în Poveştile de la bradul strâmb; alt ieromonah Veniamin, în scrierea Lacrimile ieromonahului Veniamin; părintele Anagnost, din Cântecul Mioarei. O adevărată obşte întâlnim în cunoscutul roman Fraţii Jderi: Nicodim Jder, vieţuitor şi el la Schitul Vovidenia, apoi Stratonic, Ifrim, Ioanichie; de asemenea, reţinem din această trilogie epopeică figura luminoasă a arhimandritului Amfilohie Şendrea, unul dintre sfetnicii cei mai apropiaţi ai domnitorului Ştefan cel Mare.

Părintele Natanail, eroul principal al romanului Demonul tinereţii, este un monah cu o vieţuire aparte. El reprezintă prototipul omului intelectual care-L caută pe Dumnezeu nu doar prin credinţă, ci şi prin comparaţii, cugetări, analogii. În tinereţile sale, student la medicină, s-a îndrăgostit de o fată, dar ea l-a părăsit. În suferinţa adâncă ce i-a brăzdat sufletul, tânărul Naum Popovici, ajutat de duhovnicul său, a depăşit ispita demonului cărnii, a trupului, a teluricului, numit de el „demonul tinereţii“ – de aici, titlul romanului – hotărând a se închinovia în obștea Schitului Vovidenia, unde paşii călugărilor răsunau într-un tact armonios, iar slujbele păreau punţi către o lume fascinantă. După călugărie, Naum primește numele de Natanail, dovedindu-se ascultător și râvnitor către cele sfinte. De aceea a fost hirotonit ieromonah, unul smerit și rugător. În tihna unei zile, primind vizita fostei iubite, îşi face o retrospectivă a vieţii, întărindu-şi decizia luată în deplină cunoştinţă de cauză şi nicidecum sub imperiul durerii pricinuite de eşecul iubirii sale tinereşti. Omul Popovici Naum se despărţise de trecut, renăscând duhovniceşte la o existenţă deosebită. Trecutul, rămas numai ca o urmă de venin, avea menirea să dovedească realitatea celor de mult apuse. Fostul medicinist descoperă în tihna chiliei sale noi valenţe ale liniştii şi păcii venite din rugăciune. Romanul se încheie cu plecarea eroului sadoveanian la un pustnic, ieroschimonahul Iosif, „de sus, din munte“, spre a se spovedi. Drumul capătă valoare iniţiatică, reprezentând urcuşul duhovnicesc continuu al personajului, ce se depărtează încă o dată de „demonul tinereţii“. Să reţinem că părintele Natanail nu urcă în munte cu alt scop, decât acela de a se spovedi. Aşadar, demonul cărnii, ispita lumii acesteia, se poate birui nu doar prin forţe proprii, ci prin pocăinţă şi rugăciune, care ni-L aduc pe Hristos aproape, chiar în taina fiinţei noastre. Pe lângă firul epic captivant, romanul reţine atenţia prin descrierea împrejurimilor voievodalei lavre nemţene şi ale Schitului Vovidenia: „… nu departe de ctitoria veche, muşatină (Mănăstirea Neamţ), după ce treci o culme, stă ascuns într-o văiugă Schitul Vovidenia. Împrejuru-i se înşiră câteva căsuţe de monahi. Biserica cu cinci turnuri, când îşi trimite glasurile, deşteaptă mai multe ecouri în pădurea de aproape. … Cântă toaca la Vovidenie în trei soroace; pentru monahi, pentru munţi, pentru singurătăţi, pentru păduri şi fiare şi parcă printr-o fină adiere se pune în armonie cu toate, cu tot ce o înconjoară şi cu Dumnezeu. Jivinele ieşite din poieni, din farmecul de piatră al întunericului cu capetele înălţate, cu ochii neclintiţi, aşteptară să sune clopotele, al căror înţeles rămânea ascuns pentru ele din veacuri în veacuri“.

Aşadar, Sadoveanu rămâne un scriitor remarcabil, cu preocupări vaste, ale cărui viaţă şi operă ne oferă încă lucruri surprinzătoare.