De la începutul zidirii, existenţa omenească a fost o existență conjugală. Dumnezeu îi zideşte pe bărbat şi pe femeie, dar îi numeşte om. Bărbat şi femeie i-a făcut și i-a binecuvântat şi le-a pus numele om (Facerea 5, 2). Însă, aşa cum observă Sfântul Ioan Gură de Aur, Dumnezeu vorbeşte celor doi ca fiind unul.

Dumnezeu îl creează pe om cu o fire comunitară, duhovnicească, după chipul propriei existenţe treimice. De aceea Se adresează acestuia cu „TU” şi nu-l desparte niciodată. Păcatul slăbeşte această capacitate de comuniune a omului şi atunci se distinge fiecare ca unitate singulară, încât Dumnezeu Se adresează separat bărbatului, separat femeii (v. Facerea 3, 16-17).

După Vechiul Testament, Dumnezeu îl zideşte pe om. În evreieşte, cuvântul „om” – Adam – este un substantiv la plural, în Cartea Facerii se spune: „să-l facem pe om”. Eva se naşte din Adam, din existenţa în care se găsea dintotdeauna. Adam a existat dintotdeauna Adam-Eva. Prin căsătorie Dumnezeu readuce perechea la unitatea despărţită a firii omeneşti. Bărbatul şi femeia devin iarăşi Adam, adică om. Această restabilire a firii omeneşti în unitatea iniţială se realizează în dragostea care schimbă însăşi firea lucrurilor. Calităţile dragostei sunt acelea că iubita și iubitul nu constituie două existenţe, ci doar una, nu se unesc, ci devin una.

„Înţelepciunea lui Dumnezeu a despărţit pe omul iniţial unul în două şi, pentru a arăta că şi după despărţire este tot unul, nu a permis doar unuia să fie capabil a naşte copii. Căci singur nici unul nu este om întreg, ci doar jumătate. Ai văzut Taina Căsătoriei? A făcut din unul încă unul. Şi, de vreme ce i-a unit pe aceştia doi, mai zideşte în acest fel încă unul, aşa încât din unul se naşte omul, deoarece femeia şi bărbatul nu sunt doi, ci unul. Faptul că este doar unul se arată şi din plăsmuirea trupului femeii, deoarece ea s-a făcut din coasta bărbatului şi astfel avem două jumătăţi. De aceea o şi numeşte ajutor, pentru a arăta că sunt de fapt unul. De aceea şi preferă să se însoţească cu aceasta mai mult decât cu tatăl şi cu mama lui.”

Între Părinţii Răsăritului este răspândită concepţia conform căreia căsătoria este unirea a două persoane într-o singură fiinţă, într-o singură esenţă, într-un singur trup şi într-un singur suflet, dar în două persoane. Eul conjugal nu distruge persoanele, precum în Sfânta Treime unitatea celor trei Persoane se realizează într-o singură fire. Un singur Dumnezeu şi în acelaşi timp Treimea. Aşa şi în unirea conjugală, două persoane formează o bimonadă, care recapitulează taina unităţii dumnezeieşti.

Una dintre rugăciunile slujbei cununiei spune în mod elocvent: „Dumnezeule cel sfânt, Cel ce l-ai zidit pe om din nimic, şi din coasta lui ai zidit-o pe Eva şi i-ai dăruit-o lui ca ajutor, căci așa a plăcut măreţiei Tale ca să nu fie omul singur pe pământ, aşa și acum, Stăpâne, trimite mâna Ta din înălţimea lăcaşului Tău cel sfânt și unește-l pe robul Tău acesta cu roaba Ta aceasta, că de către Tine se unește bărbatul cu femeia. Dăruieşte-le înţelepciune, încununează-i într-un singur trup.” Omul conjugal este deci chip al Dumnezeului Treimic, iar dogma treimică este dumnezeiescul arhetip al unităţii conjugale.

„Când soţul şi soţia se unesc în căsătorie, aceasta nu se arată în mod pământesc, ci ca un chip al lui Dumnezeu Însuşi.” Acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur ne face să vedem căsătoria ca o icoană vie a lui Dumnezeu, ca o teofanie.

Starea căsătoriei este sfântă, deoarece prefigurează Împărăţia şi propune deja o mică împărăţie, care este chipul ei profetic.

Din toate cele relatate se vede clar că scopul căsătoriei este redobândirea unităţii omului, care a fost destrămată şi e în continuare destrămată de păcat şi care este creatoare şi ziditoare în multe feluri, dintre care unul este naşterea de copii.

Această unire nu se epuizează însă într-o formă teologică, ci presupune un mod anume de viaţă, în care ea se şi realizează. Taina Cununiei nu se sfârşeşte cu săvârşirea slujbei, ci doar începe cu aceasta, pentru a continua atâta vreme cât continuă viaţa soţilor.

Slujba cununiei nu împlineşte unirea soţilor, ci prin ea se dă posibilitatea ca soţii să înceapă procedura împlinirii ei, care este un anume mod de viaţă. Acest mod de viaţă este pregustat simbolic în slujba cununiei prin potirul comun din care sorb amândoi. Astăzi este considerat greşit un substitut al Sfintei Împărtăşanii, deoarece el are propria istorie atât în tradiţia liturgică, cât și ca datină, ca simbol al vieţii comune, al perspectivei comune și al răspunderii comune. Deci pentru a se putea realiza unirea este nevoie de evitarea oricărei lucrări separatoare şi de o străduinţă neîncetată spre unire, o grijă reciprocă şi o vieţuire în comun cu toate cele ce se petrec în viaţă.

Cei care se  luptă în acest fel pentru împlinirea acestui cuvânt de a fi amândoi într-un singur trup şi au dragostea adevărată faţă de partenerul lor „nu vor iubi o altă femeie şi cu atât mai puţin o femeie desfrânată, chiar si atunci când soţia este plecată. Dorirea ei a pus stăpânire pe sufletul lui şi nu va lasa sa intre în inimă o altă dragoste.”

„Primul inel pe care bărbatul îl dă femeii trebuie să fie imaculat şi să-l pună pe degetul ei. Dăruind şi primind inelul, punându-l pe degetul tău, arăţi că preferi să-ţi pierzi viaţa şi capul decât să înşeli cinstea bărbatului sau soţiei tale. La fel şi tu, de vei trimite bărbatului tău un inel aurit, să-l înveţi prin aceasta şi să-i arăţi cu inelul spunându-i: bărbate, eşti puternic ca şi argintul, aşa că primeşte inelul pe degetul tău şi să-ţi pui viaţa şi capul pentru soţia ta, spune Sfântul Cosma Etolianul.

Aceste păreri teologice ale Părinţilor Bisericii, referitoare la unirea soţilor în căsnicie, sunt exprimate şi trăite şi de tradiţia populară în diverse datini şi obiceiuri.

Înainte de căsătorie prietenii mirelui împodobesc şi aşază la poarta lui cununi şi coroane de flori şi de frunze. În acelaşi timp încearcă să lărgească poarta sau o deschid larg, zicând: „Mirele pleacă singur, dar se va întoarce în doi, aşa încât trebuie să-l încapă poarta.”

Atunci când se frământă colacul de nuntă al mirelui se spune următorul cântec: „Spate în spate, mână în mână, și pe câmp, și la munte-mpreună”, adică uniți în toate cele ale vieții, și în cele îmbucurătoare, și în cele dureroase.

(Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, Căsnicia, dificultăți și soluții, Editura Sofia, București, 2012)