Mama unuia dintre Sfinții 40 de Mucenici ‒ exemplu de dragoste jertfelnică
Mama unuia dintre ei era lângă dânșii, privindu-l pe feciorul său, mai ales și pentru că acesta era mai tânăr la vârstă decât toți; și se temea ca nu cumva tinerețea și iubirea de viață să facă frică întru dânsul și nevrednic să se afle de cinstea și rânduiala ostășească.
Sfinții Patruzeci de Mucenici, săvârșindu-se pe stadionul nevoinței, și, după starea cea de toată noaptea în iezer și după răbdarea cea de diamant către ger, fiind trași către dimineață la țărmuri pentru a li se sfărâma cu beldiile fluierele picioarelor, pe când pătimeau ei, mama unuia dintre ei era lângă dânșii, privindu-l pe feciorul său, mai ales și pentru că acesta era mai tânăr la vârstă decât toți; și se temea ca nu cumva tinerețea și iubirea de viață să facă frică întru dânsul și nevrednic să se afle de cinstea și rânduiala ostășească.
Deci stătea uitându-se și, precum putea, și cu chipul și cu vederea punea într-însul îndrăzneală, mâinile întinzându-le către dânsul și zicând: „Fiul meu preadulce, fiu al Tatălui Ceresc, puțin rabdă, ca desăvârșit să te faci; nu te spăimânta de munci, că, iată, lângă tine stă Hristos ajutător; nimic nesuferit, nimic dureros nu te va întâmpina; toate acelea au trecut, pe toate acestea cu a ta vitejie le-ai biruit; după aceasta, [vei afla] bucurie, dulceață, răsuflare și veselie, de care te vei împărtăși împărățind cu Hristos, și solitor mie, celeia ce te-am născut, către Dânsul te vei face”. Deci zdrobindu-li-se sfinților fluierele picioarelor, și-au dat sufletele la Dumnezeu; iar ostașii, aducând care, au pus într-însele sfințitele trupuri ale sfinților, pe care le-au adus la gura râului vecinilor. Iar pe tânărul acela al cărui nume era Meliton, suflând încă viforul, l-au părăsit, lăsându-l așa, cu nădejdea că va trăi, pe care, maica sa, trecând cu vederea slăbiciunea femeiască și uitând de milostivirile (afecțiunea) cele de maică, văzându-l lăsat așa singur, această priveliște o a socotit a fi mai vârtos ca o moarte a sa și a fiului său; și ridicându-l pe umerii ei, urma carelor cu mărime de suflet. Apoi, pe când i se părea că arată mai degrabă ca un mort și stins, l-a aflat pe dânsul că trăiește.
Deci, de vreme ce era astfel purtat de dânsa, și-a dat duhul, iar atunci, de griji dezlegându-se mama sa, de o mare oarece și foarte dulce [simțire] pentru sfârșitul fiului său săltând, l-a adus până la locurile unde erau sfinții, punând trupul cel mort al fiului ei cel preaiubit deasupra, și așa cu ceilalți l-a numărat, ca nici acest trup să fie lipsit de celelalte trupuri, al cărui suflet se silea cu sufletele acelora să se numere. Iar slujitorii potrivnicului [ighemon], aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinților și, pizmuind ei pe Creștini, au luat oasele lor și le-au slobozit într-un râu. Iar acelea, cu adevărat, cu dumnezeiască Pronie s-au adunat aproape de o râpă, iar scoțându-se ele cu mâinile Creștinilor, s-a dăruit nouă astfel bogăție nefurată.
(Everghetinosul, volumele I-II, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 71)
Cel care se nevoiește Îl va vedea pe Dumnezeu în sufletul său
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro