În anul 1873, stareţul Timotei avea în Mănăstirea Neamţ un sobor de 360 de călugări, format din șase arhimandriţi, 30 duhovnici şi ieromonahi, 18 ierodiaconi şi 306 monahi. În Mănăstirea Secu avea 89 de călugări, în Schitul Vovidenia 50 de călugări, în Schitul Pocrov 16 călugări, în Schitul Sihăstria 11 călugări şi în Schitul Sihla 9 călugări. Între aceştia se nevoiau, alături de moldoveni, 28 călugări ardeleni, 25 călugări basarabeni, 7 călugări din Muntenia şi câţiva din alte ţări. Toţi trăiau în deosebită armonie unii cu alţii şi ascultau în toate învăţăturile blândului stareţ. Dacă cineva făcea vreo sminteală gravă în obşte, stareţul îl trimitea de canon la unul din schiturile dependente de mănăstire. După împlinirea canonului hotărât, călugărul putea să se întoarcă la metanie.

În timpul Războiului de Independenţă din anul 1877, stareţul Timotei a dat dovadă de mult patriotism şi milă faţă de cei răniţi, adunând subvenţii băneşti pentru ţară şi trimiţând călugări la ambulanţele de pe front.

Astfel, marele stareţ, călăuzit de darul Duhului Sfânt, în toate era prezent: la biserică, la bolniţă, la arhondaric, la bibliotecă, la tipografie, la primirea străinilor şi la scaunul de spovedanie. Toate le conducea cu înţelepciune, pe toţi îi îmbrăţişa cu dragoste, pentru fiecare călugăr şi mirean avea un cuvânt duhovnicesc de mângâiere şi îmbărbătare.

După 27 de ani de smerită nevoinţă călugărească şi încă alţi 27 de ani de rodnică povăţuire duhovnicească a Mănăstirii Neamţ, cuviosul arhimandrit Timotei Ionescu îşi dă sufletul în mâinile lui Hristos, la 10 iunie, 1887, fiind petrecut la mormânt de aproape 500 de călugări şi plâns de clopotele celor 10 mănăstiri şi schituri nemţene.

La cimitir, ucenicul său a citit din testamentul marelui stareţ aceste cuvinte folositoare de suflet:

„Vă rog, iubiţilor, nu uitaţi sfaturile mele, ale smeritului Timotei. Nu uitaţi făgăduinţele ce aţi dat la taina sfintei călugării. Nu uitaţi numele ce purtaţi şi numele mănăstirii noastre în care trăiţi. Siliţi-vă a o cinsti prin faptele voastre. Făceţi-vă vrednici de dânsa.

Iubiţi legea Domnului, păziţi Biserica şi sfintele aşezăminte mănăstireşti. Ţineţi obiceiurile bune ce aţi apucat fiecare de la cuvioşii voştri părinţi cei de mai înainte. Urmaţi pe calea cea sfântă şi nu vă lăsaţi a cădea în cursele ademenirilor lumeşti. Amintiţi-vă de părinţii noştri de demult şi, urmându-le credinţa, să-i aveţi ajutor în calea mântuirii.

Siliţi-vă din toate puterile a vă înnobila sufletul şi a vă perfecţiona gândurile cu citirea Sfintelor Scripturi dumnezeieşti, păzind pururea poruncile Domnului şi învăţăturile Dascălilor Bisericii. Iubiţi-va şi ajutaţi-vă între voi unul pe altul, cu dragoste sfântă întru Domnul, ca, mântuindu-vă pe voi înşivă, să mântuiţi şi pe alţii. Siliţi-vă, iubiţilor, a răscumpăra vremea, că zilele rele sunt. Nu mă plângeţi pe mine, ci plângeţi-vă pe voi, ca să puteţi via Domnului!

Eu, Timotei, mort, mă duc cu nădejde la părinţii mei şi vă las vouă testament de zestre ca să purtaţi fiecare cu sfinţenie călugăria până la sfârşitul vieţii!...”.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 457-458)