Arhimandritul Timotei Ionescu a reînnoit viaţa monahală la Mănăstirea Neamţ

În acest timp, Mănăstirea Neamţ trecea printr-o epocă de grea încercare din istoria ei: secularizarea averilor, închiderea tipografiei, lipsa celor necesare pentru bolniţă şi spitalul de alienaţi, care adăposteau până la 100 de bolnavi. Apoi, lipsa de hrană şi cele de nevoie pentru Seminarul monahal şi pentru întreaga obşte care număra, împreună cu schiturile sale, aproape 400 de călugări; iar mai presus de acestea, slăbirea vieţii duhovniceşti din mănăstire.

Arhimandritul Timotei Ionescu, stareţ al Mănăstirii Neamţ (1806-1887)

Arhimandritul Timotei Ionescu a fost cel mai venerabil stareţ al Mănăstirii Neamţ din a doua jumătate a secolului XIX (1860-1887). S-a născut în satul Bolbocii (Soroca), în anul 1806. Tatăl său, fiind preot, i-a dat din copilărie o creştere aleasă.

În anul 1833 părăseşte casa părintească şi vine la Mănăstirea Neamţ. Aici, după câţiva ani de ucenicie pe lângă cei mai aleşi duhovnici, este tuns în schima monahală de stareţul Neonil. Apoi, timp de peste 25 de ani este rânduit la toate ascultările mănăstireşti, de la cele mai de jos, până la cea de slujitor al sfântului altar. Dar, pentru blândeţea şi smerenia sa, toate ascultările le săvârşea cu bucurie şi era iubit de toată obştea.

În anul 1860, stareţul Gherasim retrăgându-se de la conducerea mănăstirii, nimeni nu voia să primească această grea ascultare. Atunci, unul din duhovnici a zis către ceilalţi: 

‒ Doar n-o să fie stareţ părintele Timotei de la oi!

Când au auzit părinţii din consiliu de numele lui, au strigat îndemnaţi de Duhul Sfânt: 

‒ Părintele Timotei de la oi să ne fie stareţ!

Din ziua aceea, monahul Timotei Ionescu a fost chemat de la stână, a fost făcut preot şi arhimandrit şi numit stareţ al Mănăstirii Neamţ cu toate schiturile sale.

În acest timp, Mănăstirea Neamţ trecea printr-o epocă de grea încercare din istoria ei: secularizarea averilor, închiderea tipografiei, lipsa celor necesare pentru bolniţă şi spitalul de alienaţi, care adăposteau până la 100 de bolnavi. Apoi, lipsa de hrană şi cele de nevoie pentru Seminarul monahal şi pentru întreaga obşte care număra, împreună cu schiturile sale, aproape 400 de călugări; iar mai presus de acestea, slăbirea vieţii duhovniceşti din mănăstire.

Toate acestea aşteptau o înnoire salvatoare din partea noului stareţ. Incendiul din 25 noiembrie 1862, care mistui aproape întreaga incintă, bisericile, clopotele şi biblioteca, aduse într-o stare şi mai grea obştea Mănăstirii Neamţ.

În faţa acestor grele încercări, stareţul Timotei nu s-a descurajat, nici s-a îndoit de mila lui Dumnezeu. Ci, întărindu-se cu darul lui Hristos şi luând binecuvântare de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, a început să adune ajutoare de la Biserică şi de la stat, de la călugări şi credincioşi pentru refacerea incintei mistuite de foc. Mai întâi înnoieşte acoperişul bisericii mari a Înălţării Domnului şi o pavează pe jos cu marmură. Apoi restaurează biserica Sfântul Gheorghe, clopotniţa, paraclisele şi zideşte chilii cu etaj de jur-împrejurul incintei. Toarnă din nou clopotul mare distrus de incendiu, mută din incintă spitalul de alienaţi, înnoieşte agheasmatarul şi repară conductele de apă.

O grijă deosebită a avut arhimandritul Timotei pentru refacerea vieţii cărturăreşti din mănăstire. Mai întâi a organizat din nou şi a pus în stare de funcţionare tipografia. Timp de două decenii (1863-1883), în Mănăstirea Neamţ s-au tipărit şi retipărit numeroase cărţi religioase şi de cult în zeci de mii de exemplare, care apoi se distribuiau la biserici şi mănăstiri.

Stareţul Timotei a amenajat, de asemenea, şi biblioteca, adunând de peste tot cărţi valoroase, în manuscris sau tipărite, în număr de peste 20000, în locul celor mistuite de foc. Totodată, s-a străduit să poarte grijă deosebită faţă de cei bolnavi din spitalul şi bolniţa mănăstirii, cât şi de cei din spitalul public de la Târgu-Neamţ, administrat de mănăstire, unde se tratau bolnavii gratuit. Aceeaşi grijă a purtat stareţul Timotei şi pentru încurajarea învăţământului, menţinând un timp seminarul din mănăstire şi dând subvenţii din veniturile ei pentru şcolile publice din Târgu-Neamţ şi satul Vânători.

Un deosebit efort a depus marele stareţ şi pentru înnoirea vieţii duhovniceşti din mănăstire şi de la schituri. Şi aceasta a început-o întâi cu prezenţa regulată a obştii la slujbele bisericeşti, de la care stareţul nu lipsea niciodată. Apoi a rânduit duhovnici buni pentru călugări şi mireni şi a obligat obştea să se mărturisească şi să se împărtăşească mai des. A introdus ordine şi disciplină la biserică, la trapeză, la ascultări, la chilii, peste tot. La fel a procedat şi la Mănăstirea Secu, precum şi la schituri, întărind legătura dragostei între toţi.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 456-457)

De la același autor

Ultimele din categorie