În urmă cu doar câteva zile, am fost solicitat de o cunoștință apropiată, bună credincioasă, să mă pronunț în privința înhumării și a incinerării. Cazul pe care mi-l relatase era al unei bătrâne bolnave din capitală, care decedase. Făcuse parte dintr-o familie nevoiașă, care a optat, în cele din urmă, pentru incinerare acesteia. Nedumerirea credincioasei care m-a interpelat era dacă persoana incinerată se mai mântuie, pe de o parte, iar pe de altă parte, se întreba cum va mai putea învia, la sfârșitul veacurilor, un trup incinerat.
Această situație m-a provocat la următoarea reflecție creștină, iar răspunsurile aflate nu sunt bazate pe argumente teologice tehnice, ci este mai degrabă, unele de discernământ și bun simț duhovnicesc.
Am încercat să mă documentez totuși, pentru a putea înțelege mai bine argumentele celor două partide.
Am aflat astfel că în SUA, spre exemplu, aproape un sfert din persoanele decedate sunt incinerate și aceasta pentru că, în general, costurile incinerării coboară mult sub 5.000 $, costurile unei înhumări. După cel Dintâi Război Mondial, incinerarea începe să devină tot mai populară în Europa, înregistrând o creștere progresivă, astfel încât astăzi ea reprezintă un procent de 36% la nivel de practică între statele Uniunii Europene. Elveția (81,95%), Cehia (79.87%), Suedia (74,03 %) și Marea Britanie (72,38%). Un crematoriu din Marea Britanie, din Sussex, intenționează să investească în tehnologie, pentru a transforma căldura degajată de corpurile incinerate în energie regenerabilă.
Pe plan european, au apărut instalații moderne (Resomator), ca un soi de mașină de spălat supradimensionată, care foloseste o soluție chimică pentru a descompune cadavrele, iar producatorii săi susțin că este o alternativă ecologică față de incinerare, deoarece nu produce nici un pic de fum.
Ba chiar am citit despre înființarea unui serviciu de televiziune „Funerar TV“, care poate oferi, contra cost, persoanelor aflate departe, în străinătate, în direct, slujba înhumării sau a incinerării, filmată cu 3-8 camere și regie de emisie, transmisie live pe internet (total sau parțial), servicii post-procesare: efecte și multiplicare de DVD-uri și CD-uri.
Nu cu prea mult timp în urmă, citisem că cenușa rezultată din incinerarea unei persoane dragi poate fi păstrată nu numai în nișe speciale, concesionate pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată de timp, în locuri special amenajate, în special în crematorii, dar că există tot mai multe persoane „excentrice“, care au preferat ca aceasta să fie prelucrată. Astfel, o persoană foarte bogată, contra unei sume de zeci de mii de dolari, a transformat cenușa partenerului de viață în diamant, pe care și l-a aplicat unui inel. Printr-o înaltă tehnologie elvețiană, cenușa poate fi cristalizată și transformată în diamante, colorate în funcție de dorința clientului. Pentru un briliant de 0,25 carate, prețul este de circa 3.500 de euro și acesta crește pe măsură ce și valoarea pietrei e mai mare (numărul de carate crește), procedura executării putând dura până la șase săptămâni.
În România, statisticile vorbesc despre 85.000 de cazuri de incinerare, în 80 de ani, de la apariția ei, cu un număr anual de aproximativ 1.000 de incinerări. Printre persoanele care au solicitat-o aflăm și nume importante de scriitori, poeți, pictori, sculptori, academicieni, personalități ale vieții politice, etc., cum ar fi: Garabet Ibrăileanu, Constantin Stere, Eugen Lovinescu, Anton Holban, Aurel Baranga, Felix Aderca, Oscar Han, Ștefan Mihăilescu Brăila, Clody Bertola, Ilarion Ciobanu, Silviu Brucan sau, mai recent, Michaela Iordache, soția regretatului actor Ștefan Iordache etc.
Să răspund acum la întrebarea cunoștinței despre care vorbeam: persoana incinerată se mai mântuiește? Dar de înviat mai poate învia?
Este foarte clar că pentru mântuire, deci pentru starea în veșnicie, nu contează modul în care ai fost înhumat sau incinerat, ci modul în care te-a aflat clipa morții. Dacă ai trăit frumos, ți-ai dobândit mântuirea.
Pe de altă parte, în legătură cu învierea trupurilor, răspunsul cel mai frumos aparține patriarhului ecumenic Athenagora, care, în secolul trecut, fiind întrebat cum vor învia, la sfârșitul lumii, trupurile care s-au descompus poate cu mii sau milioane de ani în urmă, a răspuns cu multă înțelepciune: dacă Dumnezeu le-a făcut pe toate din neființă, va putea să și adune niște elemente împrăștiate în pământ, cu voia Sa atotînțeleaptă.
Dacă Biserica Ortodoxă recomandă înhumarea o face în mod deosebit dintr-un respect și o prețuire specială față de ființa umană, un respect pe care i-l acordă nu doar în timpul vieții, ci și după moarte, nu numai atunci când este sănătoasă, ci și în stare de suferință, ba chiar și trupului neînsuflețit.
Omul, potrivit credinței ortodoxe, a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, într-un mod absolut special și spre o vocație deosebită: desăvârșirea. Pentru aceasta, el este făptura cea mai de preț din lume, regele acesteia, și i se cuvine o cinste aparte.
Sfinții Părinți, vorbind despre respectul față de persoanele suferinde, muribunde, ne recomandă să arătăm la „mutarea“ lor, la „trecerea“ lor din lumea aceasta, în lumea celaaltă, prin experința biologică a morții, multă bunătate și delicatețe. Momentul însuși al morții este o taină pentru ființa umană. Este o taină pentru că nu am mai trecut niciodată prin această experiență, este o taină pentru că nu știm cum ne află, dar mai ales este o taină pentru că nu știm ce ne așteaptă după ea. Sufletul, în pragul ei, oricâte fapte bune ar fi săvârșit, simte neliniște și teamă. De aceea, credința noastră ne recomandă să participăm cu multă compasiune la suferința celor aflați în fază terminală, ușurându-le această trecere nu doar prin medicație paleativă, ci și prin cuvinte de mângâiere, care să îi întărească în fața morții.
Biserica Ortodoxă arată o mare prețuire față de fiecare ființă umană, care are un caracter unic, și nu numai atât timp cât se află în viață, ci și după moarte. Un teolog grec considera că așezarea persoanei decedate, la slujba de înmormântare, în mijlocul bisericii, nu în pridvor sau afară, arată această prețuire și bunătate a ei. Ea nu face apel la motive sanitare sau igienice, ci primește în sânul ei pe cel ce i-a fost fiu sau fiică duhovncească, întărind și mângâind familia, rugându-se și mijlocind pentru așezarea în „ceata drepților“ a persoanei „mutate“ de la noi.
Nu numai Biserica, ci și noi arătăm această prețuire, considera teologul grec, prin prezența sau participarea noastră la slujba înmormântării. De multe ori și când această persoană a fost una vrednică, la slujba prohodirii sale, slujbă de rămas bun de la ea, participă mai multe persoane decât s-au adunat în timpul vieții acesteia, la vreun alt eveniment mai mult sau mai puțin fericit.
Însă acest respect se prelungește și după moartea unei persoane dragi. Trupurile însuflețite, cadavrele, nu sunt aruncate în gropi comune, ca fiind lipsite de identitate, decât de mari criminali de război, autori ai holocaustului. Orice legislație, chiar și profană, laică, cataloghează lipsa de respect față de acestea ca fiind profanare și o sancționează grav.
Persoana despre care vorbeam la începutul materialului îmi menționa faptul că familia care și-a incinerat ruda nu a avut bani pentru o slujbă religioasă. Am aflat și câteva prețuri ale înhumării și ale incinerării, în România, care arată că dacă un pachet economic de înhumare costă 690 ron, unul standard 1.699, iar unul de lux 1999 ron, prețul pentru pachetul de incinerare este de 2.499, deci argumentul că aceasta ar fi mai ieftină cade.
Din acest punct de vedere, răspunsul este ferm: Există încă la români, acea solidaritate în necazuri. Parohia în care îmi desfășor activitatea are un obicei bun, ca atunci când moarte cineva din scară, bloc și mai ales când este o persoană săracă, să umble din ușă în ușă, la vecini, fiecare să ajute cum poate și astfel să se facă înmormântarea acelei persoane. Pe de altă parte, îmi vine foarte greu să cred că, într-un oraș precum Bucureștiul, nu s-au fi găsit un preot, care să facă slujba înmormântăriii, fără să perceapă vreo taxă. Recomandările Bisericii sunt în acest mod: taxele la înmormântare sunt mai mult simbolice, iar atunci când preotul constată că este o familie nevoiașă, poate oficia slujba înmormântării gratuit. Contraargumentul pe care mulți ar fi tentați să îl aducă, cum că astăzi preoții nu mai fac nimic gratis, ci, dimpotrivă, la niște prețuri mari, cade. Cunosc numeroși preoți care atunci când moare un enoriaș, vin în sprijinul familiei îndurerate, oferindu-le nu doar sprijin spiritual, ci și material.
Românii sunt considerați a fi un popor religios, cel puțin așa arată statisticile, că suntem pe locul trei în lume la religiozitatea declarată. Părintele Cleopa, fiind întrebat, odată, când va fi sfârșitul lumii, a răspuns că atunci când nu va mai exista cărare de la om la om, când se va răci dragostea dintre oameni. Societatea românească se mai bazează încă pe reguli tradiționale de viață și comportament, verificate și practicate milenar. Este adevărat că încearcă și ea să se modernizeze, însă nu doar într-un sens pozitiv, ci și al acceptării unor practici și conduite venite din afară. A existat un curent, după evenimentele din Decembrie 1989, când mulți dintre connaționalii noștri credeau că tot ceea ce ste românesc, autohton, este vetust, perimat, învechit și anacronic și de aceea trebuie lepădat și aruncat, iar tot ceea ce este străin, este bun și trebuie împrumutat, fără nici un fel de discernământ. Așa s-a legiferat avortul, s-a legalizat homosexualitatea, s-au modificat coduri civile și penale, în sensul unei mai mari permisivități și libertăți a minorităților de tot felul.
Dintre valorile poporului român, una care impresionează întreaga Europă și lumea, o constituie religiozitatea. Iar o formă de manifestare a acesteia, pe lângă credința personală, o constituie și respectarea cutumelor religioase. Cultul morților este una dintre acestea. Odată, fiind întrebat de o familie, cum trebuie să își înmormânteze mama și ce pomeniri să facă după ea, i-am răspuns: cele pe care și le merită. Iar ei, mi-au zis atunci: mama noastră merită mult mai mult decât i-am putea face noi vreodată, iar aceasta nu înseamnă doar efort sau cheltuială materială, ci recunoștință spirituală.
În suferința sa, copilul, mama, soțul, ruda, prietenul, merge la locul de odihnă al celui decedat, și nu la crematoriu, creându-se astfel o legătură specială, care mângâie sufletele celor rămași și care depășește frumusețea artistică și valoarea simbolică a rămășițelor dintr-o urnă funerară. Credincioșii noștri îngrijesc mormintele, le tămâiază, împodobesc crucile, cu frumoase cununi de brad, în preajma Crăciunului, sau de flori, la celelalte sărbători mari de peste an, ca și cum le-ar petrece împreună. Aceasta ne arată cât de adevărate sunt cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care spune că dragostea este mai dulce decât viața și mai tare decât moartea sau, cum pe bună dreptate spusese Gabriel Marcel: „A-i spune cuiva: «Te iubesc!» înseamnă a-i spune «Tu nu vei muri niciodată! »“.
Dincolo de fals invocatele motive financiare, incinerarea unei persoane apropiate nu-l trădează, oare, într-o epocă a globalizării, a alienării și a depersonalizării spirituale, pe omul contemporan, tot mai grăbit și care vrea să încheie imediat și definitiv niște socoteli, fără alte obligații și responsabilități ulterioare. Nu demonstrează, oare, că, într-o societate de consum, în care pentru mulți, plăcerea ține loc de religie, moartea, socotită un eșec existențial, un fiasco, și nu o poartă de intrare în adevărata viață - cea veșnică, este ascunsă și camuflată, iar atunci când se instalează, ignorată și mascată?
Și iată cum „urâciunea pustiirii“ pătrunde în zonele cele mai misterioase ale existenței umane: viața, moartea și tainele lor!