Atunci când descriu patima lăcomiei pântecelui, Sfinții Părinți consideră că mijlocul cel mai eficient de luptă împotriva acesteia îl constituie înfrânarea trupească și sufletească.

Definind înfrânarea, Sfântul Vasile cel Mare consideră că aceasta nu reprezintă renunțarea sau ura oricărui fel de mâncare, ci lepădarea de cele care îndulcesc simțurile și trupul, iar măsura echilibrată a acesteia nu constă în a chinui și șubrezi trupul, ci satisfacerea trebuințelor sale firești, cu discernământ. Nici înfrânarea fără judecată, dar nici satisfacerea tuturor dorințelor și poftelor lui nu constituie strategii ascetice, ci evitarea acestor extreme, prin care îl ferim de îngrășare, îngreunare și sălbăticire, dar și de slăbire, istovire și îmbolnăvire. Doar în cumpătare, el își poate desfășura lucrarea sa, aceea de a fi suport material pentru o viață spirituală îmbunătățită. 

Criteriul general, în satisfacerea nevoia de mâncare sau a afectului de nutriție este trebuința sau nevoia, nu pofta și plăcerea.

Părinții asceți știu, din practică, faptul că există deosebiri între oameni și în ceea ce privește nevoia firească de a se hrăni, privind cantitatea de alimente necesară pentru a-i împlini trebuințele sale naturale. Ceea ce este destul sau prea mult pentru un trup, poate fi insuficient pentru un altul, de aici și flexibilitatea recomandărilor duhovnicești răsăritene.

Constatând această deosebire, Sfântul Grigorie Sinaitul recomandă atât pentru unii, cât și pentru ceilalți, „libertatea” în mâncare, ca parte a înfrânării sau a libertății „în toate”. Dacă, însă, cineva, din negrijă, a depășit nevoia sa de hrană, dacă a depășit hotarele înfrânării, i se recomandă pocăința și lupta de a se ridica.

În privința aflării măsurii proprii, fiecare trebuie să-și cerceteze bine viața și mișcările trupești, pentru a-și putea fixa cantitatea de trebuință a hranei, iar aceasta, potrivit Sfântului Ioan Casian, este o lucrare a propriei conștiințe și o dovadă a discernământului spiritual, iar Sfântul Vasile cel Mare consideră că discernământul spiritual este, de o parte, efect al cercetării întru adevăr a propriei firi, iar pe de altă parte, vine din sfatul duhovnicului. Prin discernământ, creștinul ajunge să consume hrana „euharistic”, nu spre plăcerea și desfătarea trupului, ci pentru împlinirea nevoii firești de hrană, cu mulțumiri față de Dăruitor și spre mântuire. 

În mod concret, Sfântul Vasile cel Mare ne învață că, în încercarea noastră de a ne înfrâna, putem încerca să renunțăm, ca o primă etapă a acestei nevoințe, la a o uncie, adică la a 12-a parte din alimentele pe care le consumăm, iar din lichide, la o jumătate de pahar. În vreme de „război” al gândurilor și asupra trupului, ne îndeamnă să înjumătățim hrana, renunțând la câte două uncii din mâncare și la câte un pahar din apa pe care o consumăm. 

Această rânduială a înfrânării, precum ne arată Sfântul Isaac Sirul, nu se referă doar la mâncărurile de dulce, ci și la cele de post, precum și la obiceiurile alimentare, între care și timpul sau ceasul rânduit pentru hrană.

Descoperirea și respectarea „măsurii” sau a trebuinței firești de hrană, precum și practicarea înfrânării, înseamnă, pentru Sfinții Părinți, a te ridica de la masă, încă nefiind sătul, pentru a nu îngădui întregului cortegiu de patimi, între care primele care așteaptă sunt: trândăvia și desfrânarea, să pună stăpânire pe trup și pe suflet. 

Lucrarea înfrânării se realizează în mod deosebit în practica postului trupesc și sufletesc, pe care oamenii o cunoscuseră încă din perioada protopărinților, din rai, odată ce prima poruncă pe care le-a dăduse Creatorul lor, vina înfrânarea de la roadele pomului cunoștinței binelui și a răului.

Expresie a renunțării la alimentele „de dulce” și de la comportamentele neîngăduite, postul este temelia și prima treaptă a realizărilor în plan spiritual, pentru că, fără o disciplină și un control ferm al trupului nu poate fi obținută nici o performanță în plan duhovnicesc. Așa cum contemplația urmează ascezei, tot astfel victoriile duhovnicești succedă celor trupești. Este o iluzie, în plan creștin, a socoti că ne putem învrednici de înaltele daruri spirituale, dacă nu au reușit să facem pace și liniște în planul cel mai de jos și prim al luptei.