Pentru a putea îndeplini cu responsabilitate slujirea preoţiei, cel ce se hotărăşte pentru ea trebuie să simtă în sufletul său chemarea tainică a lui Dumnezeu, a Păstorului Celui Bun (Ioan 10,11). Sfântul Apostol Pavel spune despre slujirea preoţiei că nu se ia de la sine, ci din chemare: „Nimeni nu-şi ia singur această cinste, ci Acela chemat de Dumnezeu ca și Aaron” (Evrei 5, 4). Aşadar, vocaţia proţească este o alegere dumnezeiască binecuvantată și o stăruitoare chemare suspusă în adâncul fiinţei preotului pentru realizări înalte, constructive şi durabile, o unire a lucrării lui Dumnezeu cu disponibilitatea spre jertfă a omului pentru a-l face vrednic de această înfricoşătoare taină a preoţiei. 

Pentru Sfântul Grigorie de Nazians, vocaţia preoţească are două aspecte: unul subiectiv – aici referindu-se în mod special la aptitudini și înclinare către cele sfinte – și unul obiectiv –concretizându-se prin acea chemare a lui Dumnezeu prin intermediul hirotoniei –, amândouă fiind condiţionate reciproc. Chemarea, însă, nu se datoreaza vredniciei umane, ci prin puterea harului, printr-o atracţie mai presus de fire exercitată asupra omului. Astfel, cel chemat la această treaptă înaltă a slujirii preoţeşti trebuie să-I mulţumească necontenit lui Hristos, asemenea Sfântului Ignatie Teoforul înainte de martiriul său, pentru că „a fost învrednicit a fi găsit în preţuirea lui Dumnezeu”.  

Râvna slujirii preoţeşti ne-o ilustrează limpede şi Sfântul Grigorie de Nazians, care mărturisea în apologia sa pentru fuga din Pont: „Darul de a fi preot a crescut odată cu mine, iar cugetul alerga și el odată cu mine, aducându-le Celui ce m-a sortit și m-a mântuit”. Toţi Părinţii Bisericii, însă, în scrierile lor despre preoţie, au condamnat nesăbuinţa unor oameni de a sluji această sfântă taina a preoţiei fără a înţelege pe deplin valoarea și scopul ei, reducând-o astfel la o profesie obişnuită. Dar slujirea preoţească presupune sfinţenie și responsabilitate, izvorâte din iubire faţă de Creator. Marele Ierarh Ioan Gură de Aur ramâne de neegalat în fervoarea sa de a atrage atenţia cu privire la responsabilitatea clericilor: „Nu spun, de altfel decât ceea ce trăiesc și simt. Nu cred că printre clerici sunt mulţi care se mântuiesc, ci cei mai mulţi dintre ei se vor pierde, căci lucrarea lor se cere a fi plină de curaj”.

Chemarea tainică a lui Dumnezeu, pe care viitorul preot o simte în suflet se transformă treptat prin discernământul duhovnicesc într-o siguranță şi o dorinţa aprinsă de a-I sluji lui Dumnezeu. Cel care-şi va înțelege vocaţia autentică va lucra fără încetare la formarea sa teologică și spirituală și I se va încredinţa lui Hristos în stare de „jertfă curată” pentru a fi sfinţit și a fi întărit în această slujire prin sfânta taină a hirotoniei. Astfel, vocaţia subiectivă, personală, se obiectivează, devine cunoscută tuturor și este confirmată haric de episcopul comunităţii şi verbal de către credincioşii care cântă: „Axios” pentru părintele lor.

Creştinii dovedesc cinstirea acordată preotului prin unele gesturi, ca de pilda sărutul mâinii acestuia, actul fiind motivat de faptul că preotul este singurul om din mâna căruia primesc Trupul și Sângele Domnului. Dar mâinile sfinţite ale preotului au marele privilegiu de a-L atinge pe Cel Nevăzut. Prin mâna preotului se dă dezlegarea păcatelor la Spovedanie, se sfinţesc apa Botezului, untdelemnul de la Taina Sfântului Maslu pentru vindecare de boli, prin mâna preotului se uneşte bărbatul cu femeia prin Sfânta Taina a Cununiei, prin mâna episcopului se hirotonesc preoţi. Mâna preotului, păcătoasă sau nu, este Mâna lui Hristos, Cel care lucreaza toate Sfintele Taine în Biserica Sa.

Preotul nu face nimic cu de la sine putere, ci pe toate le face prin Iisus Hristos – Izvorul Vieţii și Lumina Lumii. El, preotul nu poate porunci ca şi cum ar avea stăpânirea de partea lui. Dacă, pe de o parte, se mişcă energic, este considerat aspru. Dacă, dimpotrivă, nu este energic, este socotit rece și nepăsător. Prin natura slujirii sale, slujitorul bisericesc poate provoca cu uşurinţă nemulţumiri şi judecăţi, de aceea, printre multe altele, prudenţa şi vigilenţa trebuie să fie virtuţi care să-l caracterizeze permanent.