Împăratul Slavei și Dumnezeul iubirii nemărginite este judecat și răstignit pe Cruce. Nu naivitatea iubirii Lui, ci ura oamenilor L-au răstignit pe Hristos, iar ura oamenilor s-a putut manifesta tocmai datorită iubirii Lui smerite, care nu se dă înapoi din pricina grozăviei chinurilor, nici nu răspunde cu acuze la judecata nedreaptă și mincinoasă și nici nu se lasă înfricoșată de teroarea răstignirii și a morții. Crucea lui Iisus este tocmai întâlnirea dintre iubirea Lui și ura noastră. Iubirea lui Dumnezeu manifestată în Fiul Întrupat, neînțeleasă de oameni și ura lor nejustificată față de un așa Om. 

Pe fundalul unei lumi haotice, pline de idolatrie, brutalitate și sete de putere, dar și a unui Israel în care domnea un egoism religios și național tot mai agresiv și mai militant, gata oricând de un război (mesianic), Iisus vine cu un mesaj și o atitudine care bulversează până la ură. În El se putea vedea chipul omului autentic: memorie alienată în conștiința umanității și oglindă în care doar cei puțini pot privi cu onestitate. În mijlocul acestei intersecții apare Crucea de viață făcătoare a lui Dumnezeu, Răstignit în iubirea Lui prin Fiul crucificat.

Predica lui Hristos către acest Israel plin de aroganță nu era o poveste idilică despre suflet și viața veșnică. Dimpotrivă, era o invitație la pocăință și la întoarcere la Dumnezeu, ca să vină la ei Împărăția Lui. Dacă însă nu vor primi această Împărăție, vor veni la ei împărățiile acestei lumi care îi va face una cu pământul, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat. De aceea, cuvintele lui Hristos erau cuvinte profetice, de somație față de un dezastru iminent. În același timp erau cuvinte de salvare, de scăpare de la o mare catastrofă. Nefericirea este că în loc să asculte acest avertisment, L-au omorât pe Cel care le-a vestit că îi așteaptă. Oamenii nu doresc să li se spună adevărul pentru că, de fapt, nu vor să se schimbe. Realitatea pe care o știm cu toții, din toate timpurile. Am face orice ca să nu ni se ceară să ne schimbăm. Mai degrabă suntem dispuși să facem donații exterioare, cât de multe și cât de consistente sau oricare alte gesturi compensatoare, numai să nu ni se ceară să ne schimbăm viața. Însă, tocmai această nevrere naște Crucea Lui, iar vrerea de a ne schimba este crucea izbăvirii noastre din strânsorile fărădelegilor.

Israelul nu a ascultat acest avertisment pentru că nu a vrut să-și schimbe viața. A preferat să înlăture pe Cel care le spunea cu blândețe să se întoarcă la Dumnezeu, dacă vor să scape de dezastrul împărățiilor acestei lumi. Deși Hristos știa că strigătul Lui nu va fi primit, spune adevărul cu orice risc. Riscul este acesta: omul care spune adevărul și cere schimbarea ajunge să fie făcut el vinovat și responsabil de toate relele acelui popor și de toate problemele lui. Așa se face că Iisus, ajuns la Ierusalim în preajma Paștelui iudaic, devine subiectul principal al urii tuturor partidelor religioase ale lui Israel, care, deși se detestau reciproc, și-au dat mâna și i-au asociat la planul lor și pe romani împotriva lui Iisus. Într-o țară profund divizată și profund dezbinată, unitatea s-a făcut în respingerea lui Iisus, un complot generalizat al urii și o uniune vinovată a setei de putere. 

Toată drama pătimirii lui Hristos începe cu Cina de Taină, o cină de despărțire în care Iisus își pune în scenă mistică anticipată toate evenimentele ce vor urma și care vor culmina cu Răstignirea Sa, din dragoste, până la moarte. Un fel de film cu diapozitive, din cuvinte și gesturi, pe care Hristos îl derulează pe repede înainte. Hristos Însuși își frânge Trupul și-L dă spre mâncare ucenicilor, ca pe nimeni să nu facă vinovat de răstignirea și moartea Sa: „Putere am să-Mi pun sufletul și puterea am iarăși să-l iau. Eu de la Mine Însumi Îl pun. Nimeni nu-l ia de la Mine” (Ioan 10, 18). Hristos arată la Cină că este în controlul tuturor gesturilor și evenimentelor care vor urma. El este Suveranul. Tot ceea ce face și acceptă să I se întâmple, o face conștient și deliberat, vrând ca toți cei din jurul lui, precum și noi cei care suntem în mijlocul acestor evenimente, actualizându-le aievea, să înțelegem ce semnificație au toate câte se petrec cu Hristos în Pătimirile Sale. Își dă Singur Viața pentru viața lumii. 

După Cină începe desfășurarea tuturor anticipărilor făcute de Iisus în taină spre bulversarea ucenicilor, nu atât din pricina oboselii de noapte, cât mai ales că ceea ce se derula în fața ochilor lor erau în total contrast cu așteptările lor. Apoi, rapiditatea cu care se întâmplau toate nu lăsa loc de reflecție, iar ucenicii s-au trezit prinși într-o ambuscadă la care Iisus nu mai reacționa cu semne și cu minuni. Rând pe rând, frica îi risipește pe ucenici, iar Hristos rămâne singur, doar cu Tatăl, așa cum le vestise deja: „Iată vine ceasul, și a și venit, când veți fi risipiți fiecare la ale lui; și pe Mine Mă veți lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine” (Ioan 16, 32).

Forfota iudeilor din Ierusalim și din împrejurimi era toată în jurul sacrificiului mieilor de Paști, iar Iisus, singur, trădat și părăsit, intra cu tot curajul să scape toți mieii de sacrificiu, făcându-se El Însuși Mielul cel așteptat, dar nerecunoscut[1]. Jertfa lui Abel și a lui Isaac, precum și sacrificiul mielului pascal, care a oprit pe îngerul morții în Egipt erau acum împlinite în pătimirile Mielului cel veșnic, junghiat mai înainte de întemeierea lumii (I Pt. 1, 21), pe Sângele căruia toate au fost înnoite. Hristos, Mielul universal, care străbate cu Sângele Său istoria toată, de la Facere la Apocalipsă, pune în evidență realitatea că dragostea lui Dumnezeu pentru lume este rănită din veci, ceea ce arată că puterea iubirii rănite, care moare pentru cei care o refuză și o batjocoresc întrece orice altă lege a lumii.

Iisus nu se temea de moarte. El știa că atât El, cât și ucenicii Lui sunt cuprinși în aceste ultime momente ale vieții Sale, de un ultim asalt al satanei și, de aceea, intră în rugăciune tulburătoare pentru Sine și pentru ucenicii Săi, întrucât știe că există întotdeauna o evitare a firii omenești de confruntare cu suferințele, legitime de altfel, de pe urma păcatului. De aceea, se roagă Tatălui din tot adâncul tulburării umane: „Dacă este cu putință să treacă de la Sine paharul suferințelor”, la care adaugă stropul de nădejde din inima deznădejdii: „însă nu după cum voiesc Eu, ci după cum Tu voiești” (Matei 36, 39). Aici este toată taina îmbrățișării crucii cu iubire, a primi toate durerile care rezultă din nesfârșitele căderi, cu adâncă nădejde în Cel care te poate izbăvi din ele. Este lupta umanității de a se pune la dispoziția lui Dumnezeu și de a se preda cu totul iubirii Lui, care dă cheia învingerii oricărei ispite pornite de la cel rău. 

Știm cu toții că de frica de a nu ne pierde viața facem toate compromisurile, toate orchestrate de logica celui rău, logica iubirii de putere, logica succesului și a triumfului și toate sortite pieirii. Cu toate acestea, ne rămân cele două opțiuni mereu deschise lumii, chiar și după moartea lui Hristos, ele fiind sintetizate apoteotic în Liturghia ortodoxă, care, ori de câte ori se săvârșește, ne pune în fața aceleiași alegeri pe care a avut-o Iisus în calvarul Pătimirilor Sale: primim în carnea și sângele nostru iubirea Lui pătimitoare sau ne scuzăm ca Petru și ne lamentăm ca Iuda, blestemându-ne că nu-L cunoaștem, trădând și ieșind de la Cină decepționați că Hristos nu corespunde planurilor noastre? Întotdeauna, cine spune, cine cere și vrea iubire este pus în fața unei alternative: o predare/ negare de sinele fals pentru afirmarea sinelui autentic, afirmarea lui Dumnezeu, a semenilor noștri și a creației întregi sau, dimpotrivă, o afirmare egoistă de sine cu prețul negării tuturor celorlalți. Este o permanentă testare pe care demonul ne-o pune înaintea oricărei alegeri: de a o lua pe calea simplă a iubirii de putere, nu pe calea dificilă, dar izbăvitoare, a puterii iubirii dăruitoare. Însă, un om nou nu se poate naște decât dacă o ia, ca și Hristos, pe calea Crucii, care nu înseamnă doar suferința, tortura și chinul, ci mai ales noblețea de a ne identifica cu Mielul Hristos, Cel care ne-a deschis arta restaurării chipului de om creat după chipul Ziditorului nostru. Este schimbul de taină dintre Hristos, Care ne spune continuu: Eu vreau să fiu cu voi, indiferent ce îmi veți face și răspunsul nostru umil: și noi vrem să fim cu Tine, indiferent ce ni se va întâmpla!

Taina Vinerii celei Mari începe încă din zorii zilei când Iisus deja este condamnat și parodiat de marele Sinedriu din Ierusalim. Însuși marele preot își rupe veșmintele (Matei 26, 56), în semn de desolidarizare totală față de spusele și faptele lui Hristos. Deși, ei știau foarte bine Scripturile și știau exact la ce anume făcea Hristos trimitere prin toate cuvintele și gesturile Sale, ceea ce arată că L-au condamnat pe un fond mincinos și în perfectă cunoștință de cauză. În realitate însă, când arhiereul își rupe veșmintele refuzând pe Hristos în numele lui Dumnezeu, El stă în fața lui cu cămașa întreagă, dintr-o singură cusătură, afirmând pe Dumnezeu în toată putere iubirii smerite și preluând El Însuși întru Sine preoția refuzată pe față de marele preot[2]. El devine pe loc, în văzul tuturor, adevăratul arhiereu, intrând cu această demnitate preoțească în Pătimirile Sale, fiind în același timp jertfă și jertfitor. Adică, nu intră în Pătimiri ca un învins, ci ca un biruitor. El conduce toată ceremonia Pătimirilor ca un mare arhiereu, sub impresia naivă a satanei care crede că orchestrează uciderea lui Dumnezeu prin slujitorii de la templu și slujitorii romani. 

Paradoxul este că toți cei care-L condamnă pe Iisus spun de fapt adevărul: Îl condamnă pe Iisus că se face pe Sine Dumnezeu, ceea ce tocmai era. Atât demonul, cât și Caiafa cu Pilat știau cine este Iisus, dar cu toate acestea voința lor merge împotriva voinței lui Dumnezeu. Știau despre cine este vorba, dar nu acceptau și au refuzat în mod deliberat și violent această realitate, pentru că sosise ceasul întunericului, îngăduit de Cel judecat de ei (Luca 22, 53). Fapt înfricoșător: Dumnezeu este în mijlocul lor (și al nostru), iar ei îl refuză pentru că nu face precum vor ei. Este întoarcerea pe dos a Rugăciunii Domnești: fie voia noastră, nu voia Ta.

Cu toată știința lor despre Dumnezeu întrupat în Iisus, în dimineața zilei de Vineri, Hristos aterizează în mâinile soldaților romani care-i parodiază regalitatea prin brutale lovituri până la desfigurare și prin bătaia de joc a încoronării cu spini (Matei 27, 26-31). Soldații au avut această distracție în zori de zi, flagelându-l pe Iisus direct proporțional cu ciuda lor de a fi fost treziți din somn. A primit o bătaie cruntă. I s-au aplicat nici mai mult, nici mai puțin decât o sută douăzeci de lovituri (șaizeci pe spate, șaizeci pe față), suprapuse, treizeci dintr-o parte și treizeci de cealaltă parte, pentru ca durerea să fie extremă (până la leșin), de la călcâi și până la cap, cu bice cu trei plumbi la capăt, care aveau rolul de a bate carnea și apoi de a o smulge. Practic era o desfigurare fizică în toată regula. Exact ceea ce profețise Isaia cu 500 de ani înainte: „nu avea nici chip, nici frumusețe ca să ne uităm la El, și nicio înfățișare ca să ne fie drag. Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă” (53, 1-2). În fapt, fiecare lovitură pe trupul lui Iisus era o exprimare a brutalității demonice, dar și o șansă pe care răstignitorii o primeau de la Cel răstignit, dacă i-ar fi simțit iubirea ce se ascundea sub suferințe. 

Deși desfigurat și atât de vulnerabil, mulțimile manipulate de liderii iudeilor și îmbătate de spectacole sângeroase nu s-au mulțumit până ce nu au cerut răstignirea Împăratului Slavei: „Ia-L! Ia-L! Răstignește-L!” (Ioan 19, 15). Și prin această hotărâre a lui Pilat de a-L răstigni pe Iisus și de a-l elibera pe Baraba, ni se  arată că toate gesturile lui Hristos sunt gesturi salvatoare pentru ceilalți. Nevinovatul omorât prin răstignire este șansa izbăvirii vinovaților condamnați la moarte. Evangheliile nu intră în detalii cu privire la chinurile Mântuitorului, fie pentru că tortura aceasta era arhicunoscută de contemporani, fie, mai ales, evangheliștii nu sunt interesați în sublinierea suferințelor Lui fizice întrucât, nu chinurile sunt importante, în cazul lui Hristos, ci mai degrabă Cine este Cel dat spre pătimire și cum suferă toate durerile: este Împăratul și Ziditorul făpturilor! Atenția cade pe cuvintele și gesturile lui Hristos pătimitor. Crucea Lui este vorbitoare, plină de lecții și înțelesuri uimitoare, pe care Biserica apoi a știut să le primească și să le pună în acte cultice de sine grăitoare.

Slujba ceasurilor împărătești din dimineața Vinerii celei Mari ne arată cum trebuie să stăm lângă Crucea lui Hristos ca să o înțelegem. Crucea ne vorbește prin Cuvântul Evangheliei, iar Evanghelia ne explică Taina Crucii. De aceea, cu Hristos răstignit în mijlocul Bisericii, se citesc patru Evanghelii ale răstignirii, la cele patru ceasuri împărătești, care sunt ca patru gărzi militare ce flanchează pe Împăratul Răstignit. Despre acest ritual de taină vestitor ne amintește Sfântul Chiril al Alexandriei, cel care ne spune că citirea Evangheliilor în jurul Crucii lui Hristos Răstignit în mijlocul Bisericii este, de fapt, un veșmânt de taină, veșmânt din cuvinte, cu care îl învăluim pe Cel care gol s-a răstignit pentru răscumpărarea noastră, suportând toată rușinea și durerea creației. Psalmii ceasurilor ne dau acces la ce se gândea Iisus pe cruce, care dezvăluie de fapt starea sufletească a Fiului lui Dumnezeu. Avem acces la inima lui Iisus, o gamă de stări diverse și ascunse de privirea ochilor iscoditori, ai celor ce-i vedeau doar trupul plin de răni. Sunt gândurile care treceau prin mintea lui Iisus în chinuri, o minte și o inimă care se rugau în focul durerilor, care ierta pe cei ce-L blestemau și îmbrățișa pe cei care-L huleau. Toate grăirile lui Hristos pe cruce sunt fragmente din psalmi, ceea ce arată că psalmii sunt fundalul de rugăciune ce însoțește Pătimirile lui Hristos.

Aparent părăsit de Tatăl, Care nu-i răspunde la rugăciune, Iisus își dă sufletul în mâinile Părintelui iubitor, Care-i va răspunde, totuși, la rugăciune, dar nu pe Cruce, ci în mormânt. Învierea din morți este răspunsul Tatălui la rugăciunea de foc a Fiului. 

Păstorul își pune viața pentru oile Sale și Mielul înjunghiat își pune iubirea împotriva valului de furie a îngerului morții. Isopul de la cruce face trimitere directă la mielul din Egipt, actualizat de Iisus pe cruce, căci evreii înmuiau isopul în sângele mielului si ungeau cu el ușile caselor ca să scape de furia morții. Străpungerea pieptului de lancea ostașului roman, face ca din pieptul lui Hristos să țâșnească sânge și apă (Ioan 19, 33-34), ceea ce confirmă moartea timpurie, dar face trimitere directă și la sângele zecilor de mii de miei sacrificați în același timp la templu, a căror sânge după ce era amestecat cu apă și turnat la baza altarului de jertfă curgea șuvoi prin conducte în pârâul cedrilor, care făcea un adevărat râu de sânge. Apa și vinul care se scurgea erau spre atenționarea iudeilor că fără de jertfă de sânge nu pot scăpa de moarte. Aceasta arată că Iisus se face pe Golgota Noul Miel și Noul Templu din care țâșnește sânge și apă. El se face prin aceasta centru și înnoirea întregului univers, întrucât apa este Botezul, iar Sângele este Euharistia, care curg la baza crucii peste Maica Sa și ucenicul cel iubit (Ioan 19, 25). Și mai era cineva. Centurionul roman. Șeful plutonului de execuție a lui Hristos, cel care, deși cu inimă de brută, văzând cum suferă, cum se roagă și cum moare Iisus pe cruce are acea exclamație, o veritabilă mărturisire de credință, în ultimele și cele mai vulnerabile clipe de viață ale lui Hristos: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Omul acesta!” (Marcu 15, 39). El întruchipează Biserica dintre neamuri.  

Îndată după moarte, Iisus își lasă capul într-o parte (Ioan 19, 30), în semn de somn liniștit, care amintește de somnul lui Adam. Din somnul și din coasta primului Adam a ieșit Eva, mama vieții, făcătoare de moarte, iar acum, pe Cruce, din somnul și din coasta celui de-al doilea Adam iese noua Evă, Biserica, Mama morții, făcătoare de Viață. Întunericul adânc de trei ore ce a cuprins Ierusalimul (Luca 23, 44) însoțit de strigătul de durere ce a declanșat un cutremur care a rupt catapeteasma la moartea lui Iisus, amintesc de bezna deasă din Egipt la eliberarea evreilor și este semnul Judecății, nu față de fii egiptenilor, ci față de fii lui Israel, care-L refuză pe Dumnezeu, ceea ce marchează sfârșitul templului și a unei lumi în respingere de Dumnezeu. În același timp, întunericul amintește de „timpul” de dinaintea creației, întuneric din care a ieșit lumina și viața (Facere 1, 2). Aceasta arată că din întunericul judecății Crucii reîncepe întreaga poveste a umanității și a creației, din gesturile și cuvintele profetice ale lui Hristos. Totodată, slava templului părăsit se mută peste Trupul adormit al lui Hristos. Patru nopți sunt esențiale: noaptea dinaintea facerii lumii din care Mielul cel veșnic scoate lumina creației; noaptea dinaintea sacrificiului lui Isaac de către Avraam, preînchipuire a jertfei lui Hristos; noaptea din Egipt în care evreii cu sânge de miel au ieșit din robie și noaptea lui Mesia din timpul zilei din care iese lumina creației celei noi. 

Toate acestea arată că pe Cruce, dincolo de toată desfășurarea chinurilor, este o poveste de iubire, o iubire răstignită, care deși sfârșește dramatic în moarte, din ea reîncepe povestea refacerii  umanității și a lumii întregi.

Mort ca un tâlhar și ca un sclav, Hristos are parte de o îngropare de rege, la apusul soarelui Vinerii celei Mari. Hristos moare îmbrățișând crucea suferințelor la ceasul nouă din zi, iar apoi este coborât de pe cruce în mare grabă pentru că acea seară era sfântă: începea sabatul și paștele, în același timp (în acel an paștele a căzut în zi de sabat; Ioan 19, 31). În vinerea acelui an, ajunul sărbătorii Paștelui, s-au sacrificat zeci de mii de miei, iar în seara acelei zile urma să fie consumată carnea lor în familiile evreilor veniți la praznic și cazați prin împrejurimile Ierusalimului. Când Mielul era deja sacrificat pe Cruce, evreii începeau mâncarea mieilor lor.

Din pricina aceasta, îngroparea Mântuitorului s-a făcut în mare grabă. Din fericire, îngroparea a avut parte de prietenia lui Iosif din Arimateea și de Nicodim, oameni de vază la evrei, care au putut să-i ofere Mântuitorului repede un mormânt nou, în grădina ce se afla lângă poalele colinei Golgotei. Acești doi bătrâni, oameni avuți, îi fac lui Iisus, Care moare pe cruce ca un sclav, o înmormântare regească.

Hristos gol, plin de răni și mort este coborât de pe cruce, înfășurat într-un giulgiu, îmbălsămat cu arome și așezat grabnic în mormânt, ca nu cumva începerea sabatului să-i prindă lucrând pe acești evrei cucernici ce se îngrijau de înmormântare, urmând ca după trecerea sabatului să continue ritualul de îmbălsămare. Ni se spune că Iisus a fost îmbălsămat cu 300 de litri de arome, ritual de care aveau parte doar regii și preoții. De obicei, soarta celor care mureau pe cruce era să ajungă la groapa comună, neavând dreptul la mormânt, iar, uneori, erau chiar aruncați la câini. Însă, Iosif și Nicodim cer trupul lui Iisus de la Pilat ca să-l înmormânteze, gest foarte riscant, fiind un mort condamnat de uzurpare imperială. Giulgiul în care a fost înfășurat Hristos este dovada nu doar a pătimirilor și a morții reale a Mântuitorului, ci este și dovada Învierii Sale. 

Acest mormânt al Mântuitorului îl avem în această zi de Vineri, pus în mijlocul Bisericii pentru a actualiza și a continua noi, ritualul grăbit de înmormântare a lui Hristos. Suntem la mormântul Mântuitorului și în loc de miruri îi aducem laudele de îngropare, cuvinte pline de viață, ritual de care El nu a mai avut parte atunci, dar îl completăm noi astăzi. Este o cântare de îngropare, dar în același timp o cântare de bucurie pentru că, deși Mântuitorul este mort cu trupul, este viu cu sufletul. De aceea, această cântare a Prohodului este de fapt psalmul 118 (cel mai lung psalm din psaltire: 176 de versete), psalmul din slujba înmormântării, psalmul de la miezonoptică, psalm de priveghere, în care psalmistul își pune nădejdea toată în Dumnezeu, care va face viu sufletul său, chiar dacă trupul va fi mort. Între versetele acestui psalm avem laudele formidabile din slujba Prohodului Domnului, stihiri care arată ce trebuie să vadă credința creștinului în mormântul lui Hristos. În mormânt nu este orice trup. Este trupul Fiului lui Dumnezeu, Cel care a murit din dragoste, îmbrățișând moartea, iar puterea iubirii Lui nevinovate face din moarte Viață și din mormânt iatac de nuntă în care Mirele Hristos și Mireasa Lui, Biserica-umanitatea-creația, se unesc desăvârșit în taină de Nuntă veșnică.

Marea Taină a acestei seri de îngropare, nu este atât taina Trupului lui Hristos, cât mai ales taina Sufletului Său. Trupul lui Hristos Îl vedem în mormânt, dar sufletul Său merge la Tatăl (Luca 23, 46), fiind cel mai frumos și cel mai curat Suflet cunoscut între oameni, întrucât stă în permanentă ascultare. Tatăl, primește cu bucurie sufletul Fiului Său, dar îi dă și o nouă misiune, ca lucrarea Lui de desăvârșire să fie împlinită. Tatăl trimite Sufletul lui Hristos în întunericul adâncului, acolo unde așteptau toți cei morți din veac. Este ca și cum Tatăl i-ar zice: „Fiule, te-am trimis să cauți pe omul cel pierdut. Dar oameni nu sunt doar pe pământ. Sunt atât de mulți în latura si în umbra morții. Te rog mergi și la ei cu iubirea Ta răscumpărătoare”. Și Fiul împlinește cu toată ascultarea și această din urmă lucrare a Tatălui, care vrea ca prin Fiul smerit în puterea Duhului să-i aducă pe toți fii pierduți înapoi în casa părintească. În definitiv, de aceea, moare Hristos, ca să poată merge să dea viață tuturor strămoșilor noștri, de la Adam și Eva, care au murit în nădejdea și așteptarea Lui. 

Hristos pus în mormânt nu încheie ca un laș, ci biruitor în taina Vinerii celei Mari și o deschide în taina Sâmbetei celei Mari, a  Sabatului celui nou, Sabat plin de Înviere (model al tuturor sâmbetelor de peste an, al slujbelor de înmormântare și al tuturor pomenirilor celor adormiți), întrucât Sufletul lui Hristos devine biruitor nu doar pe pământ, ci și în iad[3]. Astfel, Hristos rupe „peretele cel din mijloc al despărțiturii, desființând vrăjmășia prin Trupul Său” (Efeseni 2, 15) și unește prin dragostea Sa jertfită pe cele de jos cu cele de sus, nevăzutul cu văzutul, adâncul cu cerul, creația cu Dumnezeu; o nouă zidire în care Dumnezeu și făpturile Sale pot sta împreună. Aceasta este în esență adevărata lucrare a Învierii, care se arată nu atât în Învierea Trupului lui Iisus, cât în lucrarea Sufletului Său, care ridică din iad continuu pe toți cei care își doresc. Acesta este și adevărata icoană a Învierii, care începe din străfundurile iadului, se arată pe pământ și se înalță apoi de-a dreapta Tatălui. Este și motivul pentru care, în noaptea Vinerii celei Mari, imediat după cântarea Prohodului, cântăm binecuvântările Învierii, punând astfel în evidență lucrarea iubirii lui Hristos în adâncurile morții[4].

Ca să existe Viață trebuie învinsă moartea, iar Hristos tocmai aceasta face în taina Vinerii și a Sâmbetei celei Mari: pune „în mormânt Viața” și „calcă cu moartea pe moarte”, arătând iubirea mai tare decât iadul. Așadar, taina Vinerii celei Mari este chintesența iubirii dumnezeiești, care de la Tatăl, prin Fiul în Duhul înnoiesc și împlinesc creația de la începutul lumii, făcând-o așa cum și-a dorit El să fie.