„Atunci când femeia mea a rămas însărcinată cu Amfilohie, adică acum 33 de ani, începuse ca moda avorturilor să se transmită şi la sate. Deoarece mai aveam şi alţi trei copii, ne-am gândit să nu-l mai ţinem pe acesta. Am mers în oraş şi am vizitat un medic ginecolog, cunoscut de-al nostru. I-am spus că voiam ca femeia mea să facă avort.

Acela ne-a ascultat şi după aceea mi-a propus ceva la care nu mă gândisem:

‒ Măi, dacă vrei să ai numai trei copii, căci patru ţi se par mulţi, de ce nu faci altceva? Dacă îl omorâm pe acesta o băgăm în primejdie şi pe femeia ta. Nu e oare mai bine să-l omorâm mai degrab pe unul din cei trei copii pe care îi ai, de preferinţă pe cel mai mic, și să-l lăsăm pe acesta să se nască? Astfel vei avea tot doar trei copii, iar femeia ta nu va trece prin nici o primejdie. 

Când am auzit aceasta m-am cutremurat. Credeam că mi-a căzut un trăznet în cap. Atunci am realizat ce voiam să fac.

‒ Bine, doctore, i-am spus. Ai dreptate. Îţi mulţumesc. Vom ţine copilul.

‒  Şi-l voi boteza eu, a răspuns medicul.

Ne-am dat mâinile, iar când s-a născut Amfilohie al nos­tru şi l-a botezat medicul, i-a dat numele tatălui său, pe care s-a întâmplat să-l cheme Amfilohie. După asta, cum să ne mai gândim la avort! Astfel au venit pe lume încă alţi doi copii după Amfilohie. Şi fireşte nu ne-a părut rău niciodată. Toţi copiii noştri au ajuns foarte bine, toţi s-au aranjat în cel mai bun mod. Când au crescut şi au luat calea lui Dumnezeu, ne-au ajutat şi pe noi să devenim creştini buni...”. („PRESA ORTODOXĂ”, 28.03.1986)

(Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 82-83)