Ca preot (duhovnic), ai nu doar dreptul, ci și datoria de a-i îndruma pe cei ce-ți sunt încredințați pe Cale. Dar nu în orice domeniu sau în orice problemă. Vremurile tulburi și imprevizibile pe care le trăim îi determină pe unii credincioși să vină și cu tot felul de întrebări ce vizează, desigur, varii domenii ale vieții noastre de zi cu zi. Cam toate sub genericul: „Ce recomanzi, Părinte?”. Voi schița, mai jos, câteva posibile răspunsuri, formulate și prin prisma experienței mele.

Decât să recomanzi, ca preot, un om politic sau un partid, mai bine te îngrijești să crești oameni cu viață sfântă, care să aducă roadă bună în viața cetății. Ca orice om, și politicianul poate să greșească și chiar poate lua uneori decizii care contravin poruncilor dumnezeiești. Și atunci te faci și tu părtaș la căderea aceluia, ca unul care ai contribuit la ascensiunea lui.

Nu poți să recomanzi, ca reprezentant al Bisericii, un canal privat de comunicare ‒ chiar și al unora care se (auto)declară misionari ‒, ci trebuie ca tu însuți să te străduiești a propovădui Evanghelia prin toate mijloacele care-ți sunt la îndemână. E mare ispita celor ce capătă o anumită notorietate și cred că au competența (și chiar datoria!) de a judeca cele din Biserică, uneori generând tulburări sau chiar mișcări schismatice. Să nu contribui și tu la o astfel de rătăcire!

Cleric fiind, nu ai competența de a recomanda vreun medicament sau tratament medical, dar poți să te rogi ca Dumnezeu să lumineze și pe medici, și pe pacienți să facă alegerea cea bună. Ce se va întâmpla dacă un om va avea de suferit (sau chiar își va găsi moartea), fiind influențat de o astfel de „recomandare”? Fie că a primit, fie că a refuzat ceva de ordin medical. Poți spune că nu-l ai pe conștiință?

Și exemplele pe tema „recomandărilor” pot continua pe pagini întregi. Anticipez o reacție contra celor de mai sus: oare nu este această atitudine o eschivare sau o evitare a asumării responsabilității de călăuzitor al „turmei celei cuvântătoare”? Înainte de a da un răspuns, haideți să ne reamintim un pasaj din Evanghelie: „Zis-a Lui cineva din mulţime: «Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea». Iar El i-a zis: «Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?» Şi a zis către ei: «Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale»” (Luca 12, 13-15). Apoi, Mântuitorul a spus celor prezenți pilda bogatului căruia „i-a rodit din belșug țarina” (v. Luca 12, 16-21). Oare nu putea Iisus, Fiul lui Dumnezeu fiind, să facă o judecată dreaptă între cei doi frați? Dar a refuzat, pentru că acest tip de judecată fusese încredințat oamenilor (judecătorilor), El asumându-Și rolul de a învăța cele ce țin de mântuire, de izbăvirea de patimi, de ridicarea la o viață duhovnicească, dumnezeiască.

Așadar, nu este vorba despre a evita uneori să ne pronunțăm pe teme fierbinți, de actualitate, ci de a proceda în toate cu discernământ, având ca reper pe Însuși Hristos. Sunt situații în care nu avem voie să tăcem și situații în care nu este necesar să vorbim. Când este vorba despre elemente sau situații cu impact asupra dreptei credințe sau asupra vieții bisericești, se cuvine „să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (cf. Faptele Apostolilor 5, 29). Când sunt aspecte ce trebuie cântărite din perspectivă lumească, fiecare să caute repere. O bună așezare duhovnicească va ajuta pe oricine să facă alegerea corectă, să găsească încredințare pentru o decizie sau alta.

A existat și va exista întotdeauna o presiune asupra clericilor din partea celor ce urmăresc nu voia lui Dumnezeu, ci interese de tot felul. Nimic nou sub soare. Ce mă amuză și mă întristează, în același timp, este că sunt unii care, de-a lungul anilor, au acuzat Biserica de „ingerințe nepermise” în viața publică, dar care îi cer, brusc, „să fie mai implicată”. Vasăzică, nu era bine ca preoții să spună la referendum că e lăsat de la Dumnezeu ca o căsătorie să unească un bărbat și o femeie sau ca acești păstori de suflete să aibă o preocupare publică pentru respectarea libertăților religioase în vreme de pandemie, măcar la nivelul respectării altor libertăți. În schimb ei, preoții, „trebuie” să se pronunțe pe subiecte ce realmente le depășesc competențele! Părerea mea e că, dincolo de alte considerații, cei ce lucrează de luni până sâmbătă la discreditarea „popilor” nu pot să le ceară acestora ca duminica să fie... „vectori de comunicare”! Sau pot, dar se contrazic pe ei înșiși.