Este bucurie și lumină! Înviere și bune nădejdi întru o viață plăcută lui Dumnezeu. Ne-am scăldat sufletele în lumina izvorâtă din mormântul cel dătător de viață. Am dus în casele noastre un strop de lumină, purtat în noaptea sfântă în lumânările aprinse, dar și în inimile tresăltând de emoție și fericire. Natura, atentă, a însoțit sărbătoarea pascală cu un spectacol uimitor și anul acesta. Observăm cu toții o transfigurare a întregii firi odată cu Învierea Domnului. După noaptea sfântă a bucuriei, dimineața toate se arată vii, pline de viață: păsările, mai zglobii; ramurile copacilor, potopite de flori, ademenesc privirile însetate după frumos; soarele lucește blând, aurind întinderi nesfârșite ori risipind ceața din zori care se îmbulzește pe văile încă golașe. Miroase a flori de rai, a primăvară: parfum de cer înlăcrimat de bucurie că Hristos a înviat din morți. Într-un cuvânt, natura, până acum moartă, sărbătorește învierea împreună cu noi. Cerul – ieri trist, apăsat de umbra groasă a norilor rătăcitori – îi zâmbește pământului, slăvind azi împreună cu el pe Creatorul lor.

Ne-am ostenit, fiecare după a lui putinţă, ca în Săptămâna Sfintelor Pătimiri să-I stăm Domnului aproape, să-L însoțim pe drumul Crucii, o cale ce măsoară distanța dintre durere și bucurie, întuneric și lumină, moarte și Viață. Am învățat că Învierea Mântuitorului Hristos nu poate fi înțeleasă decât privind-o prin taina suferinței, a Crucii. De aceea Crucea se descoperă în Înviere: semnul Crucii, însemnând în vechime scandal ori nebunie, s-a prefăcut în viață și iubire. Am fost martori deja la primele arătări ale lui Iisus Cel Răstignit, iar apoi Înviat. Luca și Cleopa, cei doi ucenici care mergeau spre Emaus, au avut fericitul prilej de a li se alătura pe cale Însuși Hristos, Biruitorul morții, pe când ochii lor „erau ținuți ca să nu-L cunoască”. Mergând în drumul lor, vorbeau despre cele întâmplate la Ierusalim, exprimându-și dezamăgirea că, deşi îşi puseseră toată nădejdea în Iisus, iată, tocmai Acesta fusese răstignit, spulberând prin moartea Sa speranța izbăvirii, frumoasele perspective ale Împărăției. Dialogul purtat cu străinul Călător, printre dumbrăvile de măslin, parcă i-a încurajat puţin pe cei doi discipoli. Cu toate că primiseră vestea învierii de la femeile mironosițe, de la ceilalți ucenici din Ierusalim, încă șovăiau. Doar minunata descoperire a Mântuitorului la frângerea pâinii i-a convins că L-au văzut pe Domnul Înviat.

Duminică, ne vom reîntâlni duhovnicește cu un alt ucenic al Domnului, Toma, la fel de sceptic și îndoielnic ca și ceilalți în probabilitatea ridicării din mormânt a lui Iisus. Numai Domnul, prezent în fața lui, îndemnându-l să-I atingă rănile din palme și din coastă, l-a făcut pe Toma să exclame: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, cu neclintita credință că Hristos a înviat cu adevărat. Deducem din aceste două arătări ale lui Iisus Înviat că bucuria pascală o trăim deplin abia când Îl întâlnim pe Domnul, când El ni Se descoperă. Numai înţelegerea sensului morții Sale face să apară lumina pascală. Iisus Înviat nu poate fi recunoscut decât în lumina care arată sensul suferințelor îndurate pentru noi și a noastră mântuire. Oare nu și inimile noastre au ars de frumusețea cuvintelor Sfintei Evanghelii? Nu ne-a cuprins și pe noi dorul de-a călători în această lume avându-L alături pe Hristos? În nenumărate rânduri am primit pe Hristos euharistic, ospătând din cina mântuirii precum Luca și Cleopa la Emaus.  La fel cum s-a întâmplat cu Toma, s-a strecurat în gândul nostru, poate, inevitabila dilemă: oare să fi fost chiar așa? De aceea, cu fiecare sărbătoare pascală, ni se potolesc setea și foamea după Dumnezeu, se ostoiește dorul după Hristos; de fiecare dată, împreună cu Toma strigăm: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Iar toate acestea se întâmplă pentru că proslăvirea Învierii Domnului înseamnă a mărturisi că El este chezășia învierii noastre, Izvorul nemuririi. Preamărind Învierea, ne întâlnim cu Marele Răstignit și Înviat, Care continuă să fie viu, aflându-Se mereu între noi și în noi, purtându-ne astfel spre zorile vieții veșnice.

Cu fiecare sărbătoare pascală pregustăm din farmecul veacului viitor (Evrei 6, 5), retrăind un adevăr mângâietor și încurajator: nu mai trăim pentru noi, ci pentru Acela Care a murit şi a înviat pentru noi, după spusele Sfântului Pavel, Apostolul (II Corinteni 5,15), căci cu toții suntem fii ai luminii și ai Învierii.