Din punct de vedere psihologic, avortul este înfricoşător nu numai când a fost săvârşit deja. Este periculoasă până şi intenţia de a face întrerupere de sarcină. Problema este că produsul de concepţie e foarte strâns legat de mamă. Delimitându-l subiectiv, mama intră în relaţii absolut deosebite cu el şi îl uneşte cu lumea înconjurătoare. În luna a doua de viaţă intrauterină se formează sistemul nervos central. La o lună şi jumătate, embrionul reacţionează la durere şi se fereşte atunci când spre abdomenul mamei este îndreptat un fascicul luminos. La cinci luni, embrionul „aude” strigătele puternice, se „sperie”, se „supără”, „ameninţă” – percepe stările sufleteşti ale mamei din intonaţiile cuvintelor ei. Cam de la şase luni începe viaţa intelectuală a copilului. Comportamentul lui se modifică ca răspuns la glasul părinţilor. El îşi „leagă” acţiunile de glasul cunoscut, uneori „presimte” care mişcări vor stârni satisfacţia părinţilor şi care nu.

Potrivit arhimandritului Rafail (Karelin), când mama se gândeşte la avort, aceasta, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, îl face pe făt să se cutremure şi îi formează aşa-numitul „complex al ucigaşului”. Femeia care vrea să avorteze transmite deja odraslei sale, sădeşte deja în sufletul lui aplecarea către omor. Poate că această înclinaţie nu va provoca în mod nemijlocit crime, însă ea se va manifesta la copil prin cruzime şi sadism faţă de oameni şi faţă de natura înconjurătoare. Când mama se gândeşte, când ia în considerare problema întreruperii artificiale de sarcină, copilul pare că „îşi dă seama” de acest lucru. Frecvenţa bătăilor inimii creşte – el simte ameninţarea. Şi dacă el vine totuşi pe lume, nu este exclus ca dragostea de părinţi să se răcească în inima lui.

Impulsurile duşmănoase inconştiente (şi cu atât mai mult cele conştiente) împotriva copilului zămislit sau deja născut constituie o deviaţie psihologică gravă, care contravine instinctului matern. Atitudinea negativă faţă de copil creşte probabilitatea naşterii premature şi a depresiei postnatale la mamă. Psihanaliştii presupun că „refuzul subconştient” al sarcinii nedorite este o formă nefinalizată de sinucidere. Uneori, aceasta duce la criză de vomă incoercibilă (care nu poate fi stăpânită) şi alte simptome de toxicoză.

La copilul nevinovat, trauma psihologică intrauterină atrage după sine instabilitatea neuropsihică. Observaţiile cunoscutului preot ortodox şi specialist în neuropatologie pediatrică, profesor doctor Anatolii Berestov, patologia sistemului nervos la făt au în timp efecte îndoit negative asupra dezvoltării psihofizice a copilului. Într-o anumită măsură sunt provocate astfel comportamentul asocial şi împătimirea de droguri.

Dacă am lua în considerare suferinţa sufletească prin care trece copilului încă nenăscut sau deja născut în timpul „scenelor” şi schimburilor de jigniri, a conflictelor de la serviciu şi de acasă, ne-am strădui să ne purtăm cu mai multă grijă. Purtarea nechibzuită a adulţilor influenţează starea puterilor sufleteşti şi trupeşti ale copilului şi lasă în inimioara lui un strat gros de mizerie morală. Fără ca noi să vedem, în sufletul fraged se varsă otrava mâniei şi răutăţii, în sânge creşte drastic nivelul hormonilor de stres. Sufletul primeşte o încărcătură morală puternic negativă, iar după aceea părinţii se mai miră: „Uite pe cine am crescut! Ce nedreptate! Am sacrificat atât pentru copilul nostru, şi în loc să fie recunoscător, el este neascultător şi egoist!” Da, copilul nedorit simte intuitiv, la nivel subconştient, o anumită nedreptate, un anumit rău din partea mamei sau tatălui. Cu voie sau fară voie, el le plăteşte cu aceeaşi monedă: cu vrăjmăşie, cu răceală şi respingere, se înconjoară cu o barieră lăuntrică nevăzută.

Aşadar, multe premise ale dezvoltării personalităţii se formează intrauterin. Trăirile, năzuinţele, gândurile, cuvintele şi faptele părinţilor se întipăresc în adâncul sufletului copiilor lor. Acesta „copiază”, „îşi aminteşte” modelele de comportament ce i s-au furnizat. Această idee îşi găseşte expresia în vechea zicătoare: „Când râşneşte, femeia însărcinată îl învaţă să facă asta şi pe copilul din burta ei”.

Familia constituie un organism duhovnicesc şi biosocial unitar. Vătămarea unuia dintre membrii ei se răsfrânge în mod obligatoriu şi asupra vieţii celorlalţi. Copiii sunt pur şi simplu mai receptivi, cele mai mici oscilaţii ale climatului psihologic şi duhovnicesc lasă asupra lor o urmă mult mai adâncă decât asupra adulţilor.

(K. V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 79-81)