„Mă enervez când fata mea se uită la mine obraznic”, mi-a spus odată mama unei fetiţe de cinci ani.

Uneori copiii noştri ne calcă pe nervi. E de ajuns să o vezi pe fiica ta, adolescentă, dând ochii peste cap şi spunând: „Aşa... şi?” ca să descoperi lucrul ăsta. Uneori şi felul în care dă ochii peste cap un prichindel de cinci ani poate să îi scoată din minţi pe părinţi.

Nu poţi fi stăpân pe situaţie dacă tu nu eşti stăpân pe tine.

Enervarea noastră tot îi învaţă pe copii ceva. Însă nu ceva bun. Enervarea o învaţă pe fată că nu-ţi place de ea, că ea e rea. Copiii nu sunt conştienţi de propriile acţiuni şi cu atât mai puţin de felul în care acţiunile şi comportamentul lor urât ne afectează pe noi.

Nu e admisibil să răspunzi obraznic sau să te porţi urât. Furia nu slujeşte obiectivelor noastre pe termen lung. Copiii noştri îşi vor însuşi starea noastră emoţională prin interacţiunile numeroase pe care le avem în legătură cu purtările lor urâte. Vrem ca ei să își însușească adevărul, iar nu nişte minciuni distructive.

Răbdarea înseamnă să îi laşi pe copii să asimileze, nu să îi laşi să se poarte urât.

Mulţi părinţi cred că răbdarea înseamnă să rabzi un comportament inadecvat. Aşa încât tolerăm un comportament inadecvat fără a stabili nişte limite. Ceea ce nu funcționează decât până când părintele îşi pierde răbdarea. Aceasta nu este răbdare, ci doar un mod de creştere a copiilor care nu dă roade. Dacă te afli în această situaţie, gândeşte-te cum să stabileşti o limită fermă înainte să te înfurii.

Stabileşte nişte limite înainte sa te înfurii.

Furia nu e ceva neobişnuit. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: „Mâniaţi-vă, şi nu greşiţi” (Efeseni 4, 26). Ca părinţi, ne înfuriem când ne simţim derutați, blocaţi, ameninţaţi sau depăşiţi de situaţie. Aceste reacţii au legătură cu noi, ca părinţi, nu cu greşelile sau neascultarea obişnuită a copiilor. Dacă simţi că te enervezi, detaşează-te un pic, linişteşte-te, vezi unde este problema şi hotărăşte-te cum anume să răspunzi bine, încât lucrul acesta să îl ajute pe copilul tău să înveţe ce are de învăţat.

Dacă descoperi că te înfurii des, discută cu cineva despre asta. Majoritatea lucrurilor pe care le fac copiii sunt valabile la mai toţi. Dacă aşa ceva te supără, probabil ai ceva de lămurit în raport cu tine însuţi. Indiferent cum anume te calcă pe nervi copilul, probabil că sunt bătături pe care trebuie să le tratezi şi să le vindeci. Copiii noştri au un talent aparte să dea la iveală rănile de care trebuie să ne vindecăm noi, ca părinţi. Nu rata această şansă!

(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, p. 61-62)