Creştinul ce-şi petrece viaţa după poruncile lui Dumnezeu trebuie să fie încercat prin diferite ispite.

În primul rând, pentru că vrăjmaşul, zavistuind mântuirea noastră, se străduieşte prin tot felul de uneltiri să ne pună piedici în împlinirea voii lui Dumnezeu.

În al doilea rând, pentru că nu poate fi închegată și adevărată virtutea, dacă nu va fi încercată prin obstacole opuse ei şi nu va rămâne neclintită.

Iată de ce războiul duhovnicesc este prezent în viaţa noastră dintotdeauna. Avem înlăuntrul nostru multe patimi ascunse şi nu le putem cunoaşte, până când vreo întâmplare nu ni le va descoperi. Iar dacă ne vom vedea biruiţi prin ceva, neputincioşi fiind să ne împotrivim săgeţilor arzătoare ale vrăjmaşului, atunci vom cunoaşte neputinţa noastră, ne vom smeri şi nu vom mai nădăjdui pe viitor în puterile noastre, ci vom alerga la ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, iar smerenia noastră ne va păzi şi va atrage ajutorul Lui.

Dar dacă petrecem viaţa noastră cuviincios la arătare şi nu avem niciun fel de patimi, văzute sau ascunse, chiar dacă zicem şi gândim că suntem păcătoşi, ne înşelăm şi, mângâindu-ne prin păruta noastră virtute, cădem în înşelare, iar mintea noastră orbeşte şi, uitând de noi înşine, îndrăznim să judecăm pe cei ce sunt biruiţi de patimi. Pentru aceasta Domnul îngăduie ca şi noi să simţim sălbăticia patimilor şi să fim biruiţi de ele, ca să ne smerim şi să ne socotim cu adevărat păcătoşi, având inima înfrântă şi smerită.

Chiar dacă cineva lucrează virtutea şi chiar ajunge să simtă unele mângâieri duhovniceşti, însă nu are ispite, atunci i se deschide lui uşa spre mândrie, care ea singură, afară de celelalte patimi, este îndeajuns pentru pierzarea sufletească. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, vol. I, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 158-159)