Asceza făcută cu discernământ, împreună cu smerenia şi dragostea, sfinţesc pe om foarte repede, chiar şi cu mai puţină osteneală trupească.

Cu cât înaintează cineva în viaţa duhovnicească cercetându-se pe sine însuşi, cu atât mai mult i se deschid ochii sufletului său şi desluşeşte mai bine greşelile sale şi multele binefaceri ale lui Dumnezeu. În felul acesta, omul se smereşte şi se zdrobeşte lăuntric, atrăgând în mod firesc harul lui Dumnezeu, iluminarea dumnezeiască, prin venirea căreia omul dobândeşte mai mult discernământ.

Pe cel foarte sensibil şi mărinimos Dumnezeu nu-l ajută să-şi cunoască de la început nici păcătoşenia sa, nici multele Sale binefaceri, ca să nu deznădăjduiască, ci i le descoperă pe acestea cu cât înaintează şi se întăreşte duhovniceşte. De asemenea, pe omul care are mândrie nu îl ajută să-şi taie patimile, ca să nu devină şi mai mândru. Când se va scârbi omul de sine însuşi din pricina nenumăratelor sale căderi şi-şi va cunoaşte slăbiciunea sa şi se va smeri, atunci se va apropia harul lui Dumnezeu de el şi îl va ajuta să urce treptele duhovniceşti câte două.

De aceea, nu trebuie să cântărim sfinţenia semenilor noştri cu cântar omenesc, deoarece numai Dumnezeu cunoaşte cele ascunse ale oamenilor, ca un Cunoscător al inimilor.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, pp. 144-145)