Un fel al slujirii aproapelui care îmi place, care mă unge la suflet, este slujirea prin cuvântul plăcut lui Dumnezeu și folositor, care călăuzește la mântuire, De aceea iubesc pustia și însingurarea. Cu ajutorul lor aș dori să îmi curățesc mintea și inima – să le curățesc în așa fel încât ele să se facă table vii ale cuvântului dumnezeiesc viu, ca acesta să se întipărească în ele limpede, luminat, ca din cuvântul dumnezeiesc viu să izvorască mântuire îmbelșugată, să se reverse în sufletul meu și în sufletele celor pe care îi iubesc în Domnul.

Cel mai mare bun al omului, singurul lui bun adevărat este cunoașterea lui Dumnezeu. Față de acesta, celelalte bunuri nu sunt vrednice a se numi „bunuri”. El este chezășia sigură a veșnicei fericiri; până și în pribegia noastră pământească, ea ne aduce cele mai înalte și îmbelșugate mângâieri. În cele mai mari nenorociri și necazuri, când toate celelalte mângâieri nu sunt de ajuns, sunt neputincioase, el își păstrează toată puterea. Cea mai fericită, cea mai înaltă slujire de pe pământ este să atragi în tine acest dar al lui Dumnezeu prin pocăință și prin împlinirea poruncilor evanghelice, să-l împărtășești semenilor. Fericit cel căruia i s-a încredințat o asemenea slujire, oricât de nimicnic ar părea el! Cu grijile pământești această slujire nu se împacă. Ea cere ca slujitorul să fie simplu și nevinovat ca pruncii, să-i fie tot atât de străină înclinarea spre dorințele și desfătările lumești pe cât le este de străină aceasta pruncilor. Trebuie să piardă însăși ideea de rău, ca și cum acesta nici nu ar exista, altfel ideea de bine nu poate fi deplină, curată, desăvârșită.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 192-193)