Minciuna are nevoie de adevăr ca să existe
Minciuna blesteamă cu adevărul şi în acest fel ea recunoaşte adevărul ca esenţă şi pe sine ca umbră. Minciuna nu blesteamă ca minciună, fiindcă nimicnicia nu se sprijină pe nimicnicie. În slăbiciunea ei, minciuna caută suport în adevăr.
Călăuzeşte-mi, o, Binecuvântată Înţelepciune, ca să nu se poată depărta de adevăr pentru tot restul vieţii mele. Aminteşte-mi de prezenţa ta, aşa încât să mă tem a rosti minciuna. Încurajează-mă cu prezenţa Ta ca să pot grăi liber adevărul.
Un jurământ dă mărturie pentru minciuna din lume. În împărăţia adevărului, jurămintele sunt necunoscute. Tot astfel precum dintr-un puţ adânc scapă mulţi aburi otrăvitori, tot astfel din amăgirea de sine izvorăsc toate păcatele, fiecare cu propria sa culoare şi propriul său miros. Din amăgirea de sine vine trufia; din amăgirea de sine vine mânia; din amăgirea de sine păcatul trupesc; din amăgirea de sine – amăgirea. Amăgirea s-a înarmat pe sine cu jurăminte.
Minciuna blesteamă cu adevărul şi în acest fel ea recunoaşte adevărul ca esenţă şi pe sine ca umbră. Minciuna nu blesteamă ca minciună, fiindcă nimicnicia nu se sprijină pe nimicnicie. În slăbiciunea ei, minciuna caută suport în adevăr. Cu cât se împrăştie mai mult minciuna, cu atât mai mult se împrăştie şi jurămintele.
Jurământul îl umileşte pe soţul credincios şi-l ucide pe cel mincinos. Acolo unde se înmulţesc jurămintele, se înmulţesc şi minciunile. O minte păcătoasă are un jurământ pregătit pe limba sa. Ochii mincinoşi se apără cu limba, dar ei nu se pot apăra prin ei înşişi. Oricine glăsuieşte înşelăciunea, plăsmuieşte şi jurăminte.
Fiii adulterului sunt cei mai iuţi plăsmuitori de minciuni şi jurăminte, fiindcă adulterul însuşi este o minciună şi un jurământ fals în sine. Fiicele adulterului Îl cheamă pe Dumnezeu ca martor, iar Dumnezeu Se retrage din judecăţile oamenilor şi prin absenţa Sa El lasă totul în minciună.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 155-157)