„Veniți la Mine, toți, cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi.” O, dumnezeiescul, o, iubitul, o, preadulcele Tău glas! Să mergem, dar, cu toții, în urma Domnului care ne cheamă!

Mai înainte, însă, trebuie să simțim că ne e greu, că avem mulțime de păcate și că păcatele acestea sunt grele. Acest simțământ naște nevoia de a căuta ușurare. Credința ne arată atunci că singura scăpare este la Domnul Mântuitorul, iar pașii noștri se vor îndrepta de la sine către El. Sufletul care vrea să se izbăvească de păcate știe ce să Îi spună Domnului: „Ridică de la mine povara cea grea a păcatelor, iar eu voi lua jugul Tău cel bun”.

Și așa se întâmplă: Domnul iartă păcatele, iar sufletul începe să umble întru poruncile Lui. Poruncile sunt jugul, iar păcatele sunt povara; însă punându-le alături, sufletul află că jugul poruncilor este ușor ca fulgul, iar povara păcatelor grea ca un munte. Așadar, să nu ne temem a primi cu plăcere jugul cel bun al Domnului și povara Lui cea ușoară! Numai așa, și nu altfel, putem afla odihnă sufletelor noastre. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, pp. 58-59)