Omul mânat de cugetarea trupească nu poate nicicum să judece drept – nici despre propria lui stare lăuntrică, nici despre starea aproapelui. El judecă despre sine însuși și despre ceilalți după felul în care se închipuie el însuși pe sine și după felul în care îi apar ceilalți pe dinafară, potrivit cugetării sale trupești – bineînțeles, greșit; și de aceea pe unul ca acesta l-a numit Cuvântul lui Dumnezeu, pe bună dreptate, fățarnic.

Creștinul, după ce a fost tămăduit (sufletește și duhovnicește – n.r.) prin Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu, primește o vedere dreaptă a propriei sale întocmiri sufletești și a întocmirii sufletești a aproapelui.

Cugetarea trupească, lovind ca o bârnă pe aproapele care a greșit, întotdeauna îl tulbură, nu arareori îl pierde, niciodată nu aduce și nici nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra păcatului. Dimpotrivă, cugetarea duhovnicească lucrează numai asupra neputinței sufletești a aproapelui, miluindu-l, tămăduindu-l și mântuindu-l.

Este vrednic a fi luat în seamă faptul că după dobândirea înțelegerii duhovnicești neajunsurile și păcatele aproapelui încep să apară de o foarte mică însemnătate, răscumpărate fiind de Mântuitorul și lesne de tămăduit prin pocăință – aceleași greșeli și neajunsuri care pentru înțelegerea trupească păreau necuprins de mari și însemnate. Apare lesne de văzut că această cugetare trupească le dădea o însemnătate atât de uriașă pentru că ea însăși este bârna.

Cugetarea trupească vede la aproapele păcate care nu sunt nicidecum: din această pricină, cei atrași de râvna lipsită de judecată au căzut adesea în clevetirea aproapelui și s-au făcut unealtă și jucărie a duhurilor căzute.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Egumenița, 2010, Galați, pp. 13-14)