„Ochii sunt locul în care se întâlnesc sufletele”, a spus un înţelept. Prin privire, sufletul se adânceşte în suflet. Privirea este ca o lampă cu care pătrundem în alt suflet pentru a-l cerceta şi pentru a-l cunoaşte.

Când căutăm la chipul unui orb, zadarnic umblăm după un loc de întâlnire şi simţim în acea clipă o taină care ne chinuieşte – ca şi cum am auzi murmurul râului ce se prăbuşeşte în adânc sub picioarele noastre sau ca şi când am vedea o casă fără ferestre.

Privirea este o sfoară foarte tare, cu care natura îl leagă pe om de ea. Omului călăuzit de simţuri i se înfăţişează toată natura doar în forme. El se opreşte la fiecare lucru şi mirarea lui cade asupra fiecărei forme. Omul duhovnicesc, însă, topeşte cu focul minţii sale toate formele într-un element de început şi se miră de acest singur element. Însă şi aceasta este numai începutul duhovniciei.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Ed. Predania, București, 2009, pp. 22-23)