Îmi scrieţi: Dumnezeu l-a creat pe om pentru societate. Corectaţi această idee: omul este creat pentru comuniunea cu Dumnezeu, în aceasta constă principala sa menire.

De aceea, când omul a căzut de la Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut a binevoit să Se coboare pe pământ, pentru ca să-l unească din nou pe om cu Dumnezeu. Într-atât de
importantă şi necesară este această comuniune cu Dumnezeu! Dar, întrucât ca să intre în această comuniune şi să se întărească în ea, omul trebuie să trăiască o scurtă vreme pe pământ şi, deoarece a trăi singur aici îi este greu, îi este dată pentru un timp atracţia către societate (sociabilitatea), dar nu ca o înclinaţie principală, ci ca una secundară, pe lângă alte înclinaţii lumeşti. Toate acestea îşi au lăcaşul în suflet... Duhul, însă, nu este pământesc... De aceea, când prinde putere, înăbuşă glasul trebuinţelor sufleteşti şi descătuşează toate legăturile care ţin sufletul prizonier - legături pe care sufletul, singur, nu le poate rupe. Atunci omul se simte uşor şi liber: este în elementul său.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină, traducere de Elena Dulgheru şi Richard Sârbu, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p. 8)