Canonul nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care și penitentul trebuie să și-l asume dacă vrea să se vindece si să se mântuiască.

Cineva care a rătăcit ani de zile în păcate grele și are pretenții să se împărtășească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi și mai mult după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile și nu-i va elimina, în timp, mândria și îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet), prin rânduirea unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări și încurajări.

Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi și nevoințe, printr-un efort susținut, conștient și serios, altfel vindecarea omului și viața lui religioasă nu sunt decât niște iluzii, iar suferința (boala, neliniștea) omului va rămâne pe mai departe netratată.

(Ieromonahul Adrian Făgețeanu, Ieromonahul Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale? Un răspuns ortodox, Editura Sophia, București, 2004, pp. 45-46)