Cea mai anevoioasă virtute este să te rogi lui Dumnezeu fără încetare. Îndată ce omul vrea să se roage, vrăjmașii se străduie să-l abată de la aceasta, deoarece știu că nimic nu le stă împotrivă atât de mult ca rugăciunea către Dumnezeu. În orice nevoință, orice ar întreprinde, omul primește odihnă după multă osteneală, pe când rugăciunea, chiar dacă aduce uneori mângâieri cerești și sfinte, până în cea de urmă clipă a vieții creștinului cere de la el trezvie.

Pentru a avea imbold statornic spre rugăciune, creștinul trebuie să ia neîncetat aminte la sine însuși și să mustre sufletul său, zicând: „Vai mie! Cum mă voi înfățișa la judecata lui Hristos și cu ce mă voi îndreptăți înaintea Lui?”. Dacă va cugeta mereu așa, se va mântui.

(Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, Editura Sofia, București, 2011, p. 96)