Ce putere are diavolul?

Cuvinte duhovnicești

Ce putere are diavolul?

Diavolul nu luptă deschis şi cinstit, ci prin surprindere, amăgire, minciună, înşelare. Odată depistat şi divulgat, odată desluşite şi distruse vicleniile sale, el îşi pierde puterea, arătându-şi neputinţa şi identitatea reală, aceea de înger căzut. În fapt, diavolul este nimic, iar puterea lui ar fi nulă, dacă Dumnezeu nu i-ar îngădui să probeze astfel calitatea credinței oamenilor.

Scopul esenţial al lucrării diavoleşti îl constituie uzurparea lui Dumnezeu. Diavolul luptă împotriva lui Dumnezeu, căutând să distrugă creaţia Lui. Dându-şi seama că o confruntare directă cu Dumnezeu nu este posibilă şi că oricum ar fi înfrânt, el luptă împotriva lui Dumnezeu mijlocit, prin intermediul lucrurilor şi fiinţelor create de Dumnezeu, autoamăgindu-se cu iluzia că învingând pe vreo unul dintre aceştia, Îl învinge şi pe Dumnezeu.

Diavolul nu are curaj şi fuge de o confruntare directă cu Dumnezeu, cu puterile îngereşti cele bune şi cu sfinţii, „prietenii şi casnicii lui Dumnezeu”, după cum nu are prea mult curaj să lupte nici cu omul şi de aceea foloseşte strategii şi tehnici viclene. El nu luptă deschis şi cinstit, ci prin surprindere, amăgire, minciună, înşelare. Odată depistat şi divulgat, odată desluşite şi distruse vicleniile sale, îşi pierde puterea, arătându-şi neputinţa şi identitatea reală, aceea de înger căzut.

Diavolul caută, prin înşelare şi amăgire, să înstrăineze lumea de Creatorul şi Proniatorul ei, să o deturneze de la vocaţia ei, aceea de a deveni, în întregime, o Biserică şi să o facă să i se închine şi să-i slujească lui, prin oamenii sau lucrurile care o alcătuiesc.

Neputând lupta împotriva lui Dumnezeu, el se năpusteşte cu violenţă asupra celor create de Dumnezeu, lume şi oameni, după cum un vrăjmaş, neputând lovi în cineva mai puternic decât el, se mulţumeşte să rănească pe oricare din cei apropiaţi ai acestuia, sperând că îi aduce lovire lui; sau după cum un fur, negăsind în casa prădată averile sperate, răpeşte ceea ce îi cade în mâini, chiar dacă valoarea lor nu este aceeaşi cu a celor căutate.

Diavolul crede că, lovindu-l pe om, care este după chipul lui Dumnezeu, loveşte în Dumnezeu Însuşi; crede că rănind un creştin, Îl răneşte pe Însuşi Dumnezeu. Ceea ce nu poate înţelege şi accepta îngerul căzut, în răutatea şi iraţionalitatea răutăţii şi violenţei sale, este faptul de a fi neputincios în faţa lui Dumnezeu şi a omului, şi încă şi mai mult nu poate accepta ideea că lucrarea sa are nişte limite foarte fixe, puse de către Dumnezeu, slujind de fapt probării şi progresului duhovnicesc al creştinilor…

În fapt, diavolul este nimic, iar puterea lui ar fi nulă, dacă Dumnezeu nu i-ar îngădui să probeze astfel calitatea credinței oamenilor. În sine, el este un zero absolut, un nimeni şi nimic. Dacă ia putere şi dobândeşte totuşi o oarecare consistență, aceasta se datorează îngăduinţei lui Dumnezeu.

(Nevoitor, Război în văzduhul inimii”, Editura Credința strămoșească, pp. 22-23)