Pomenirea morților este totodată și un îndemn de cugetare la moarte, pe care Sfinții Părinți o socotesc cea mai înaltă filosofie și foarte prielnică smereniei, rugăciunii și pocăinței. Meditarea la zădărniciile vieții pământești, la scurtimea vieții noastre, la stricăciunea vieții omenești ne trezește din nepăsare, ne duce la căință și îndreptare. „Cugetă la cele mai de pe urmă ale tale”, ne îndeamnă Sfântul loan Scărarul, „și în veci nu vei greși”.

Cine vrea să scape de moartea veșnică să aibă de-a pururi aducere aminte de moarte. Că „precum pâinea este cea mai de trebuință din toate bucatele, așa și aducerea aminte de moarte este față de celelalte fapte bune”. „Să-ți fie moartea doctor”, zice Fericitul Augustin, arătând că filosofarea la moarte este tăietoare de toată patima.

(Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, pp. 29-30)