Păcatele noastre sunt agoniseală a satanei, pe care noi o adunăm în sufletele noastre și cu care ne îmbogățim. Această agoniseală se păstrează în noi ca niște comori diavolești. Cei ce îngrămădesc în sufletele lor păcate se află sub stăpânirea diavolului, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Căci ceea ce te biruiește, aceea te și robește” (II Petru 2, 19). Diavolul poate avea, pe drept, pretenția că cei păcătoși sunt ai lui, pentru că lucrează ca robi ai săi.

Dacă păcătosul însă azvârle toate păcatele din sufletul său prin spovedanie deschisă, dacă se pocăiește de fărădelegile sale și pornește pe o cale nouă și dreaptă, care duce la Hristos, el se smulge de sub stăpânirea diavolului. Iar atunci când acesta, cerându-și drepturile asupra jertfei aduse lui odinioară, pătrunde în sufletul omului și vede că nu mai are nimic al lui într-însul, nici o agoniseală, îl părăsește rușinat.

Cu astfel de suflete curățite de patimi și păcate se unește Domnul Iisus Hristos mai ales în taina cea cu neputință de cuprins cu mintea a Sfintei Împărtășanii. Prin ea, Dumnezeiescul Sânge se revarsă în sufletele noastre bolnave și slăbite, și noi devenim iarăși buni și destoinici vieții duhovnicești! Sufletul unit cu Mântuitorul dobândește putere și se poate împotrivi cu bine diavolilor și patimilor sădite de aceștia.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, ediția a II-a, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, București, 2010, p. 40)