Sufletele nu tind singure, de la sine, spre unirea cu Dumnezeu, căci sufletul nu poate să se pocăiască prin propriile puteri, ci noi, ca persoane, ne putem pocăi păstrând armonia dintre suflet şi trup, prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Căci Dumnezeiasca Liturghie nu este doar pentru sufletele mântuite. Aceasta ar fi fost fără sens. Sufletele mântuite nu au nevoie de Dumnezeiasca Liturghie, acestea sunt deja în Rai. Noi, fiindcă nu cunoaştem întotdeauna care suflete simt mântuite şi care nu, le pomenim pe toate la Dumnezeiasca Liturghie; bineînţeles că o parte dintre cele pomenite pot fi în iad. Pomenim în general pe creştinii ortodocşi ce au trăit în pocăinţă. Şi atunci, se poate întreba cineva, de ce s-au dus în iad, dacă au trăit în pocăinţă? Fiindcă au păcătuit cu ceva şi nu au apucat să se pocăiască la vreme, iar dumnezeiasca Dreptate i-a dus acolo. Dar au avut un istoric în Biserică, au avut ca nişte depuneri, „carnete” la bancă, adică au făcut fapte şi lucrări bune; nu au fost departe de Dumnezeu, si totuşi au fost condamnaţi ca unii care au trăit necreştineşte. Adică, aceştia au fost în Biserică mulţi ani, probabil chiar şi cu rasă, însă nu au trăit întru pocăinţă, şi au ajuns acolo. Vom continua să îi pomenim până la înştiinţarea mutării lor dintr-o stare într-alta. Unii cred că Dumnezeieştile Liturghii, parastasele şi pomenile sunt toate nişte născociri ale preoţilor pentru a scoate bani. Chiar dacă s-ar întâmpla aşa ceva, unii ca aceştia se vor duce mai mult ca sigur în iad. Dar se întâmplă tocmai opusul, sufletele au nevoie de Dumnezeiasca Liturghie şi de parastase pentru că nu pot să se pocăiască în iad, sufletul fiind lipsit de trup. Sufletul se pocăieşte, nu trupul, iar sufletul sălăşluieşte în trup. Când sufletul iese, nu poate să mai facă aceasta, iar trupul este în mormânt. Cum să se unească cu sufletul?

Dar dacă am putea să punem trupul în suflet şi să-l ducem în iad; va începe sufletul să spună neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Dar acolo în iad sunt doar suflete, şi astfel sufletul singur nu se poate pocăi. Acestea sunt mărturisiri ale Sfinţilor Părinţi. Dumnezeu a rânduit în aşa fel, încât să fie auzit în rugăciune omul întreg, nu numai o jumătate, adică numai sufletul, nici numai cealaltă jumătate, adică trupul. Orice ar zice sufletul - fiindcă sufletul este raţional, gândeşte, nu este fără de voinţă, nu este fără de greşeală, singur nu se poate pocăi.

Vedem în parabola bogatului şi a săracului Lazăr. Zice bogatul patriarhului Avraam:

- Părinte Avraam, am cinci fraţi în lume, te rog, trimite-l pe Lazăr, fiindcă, zic din propria mea experienţă, şi aceştia vor veni lângă mine. Nu vreau să ajungă şi ei aici. Să se ducă în Rai.

Ne miră faptul că acum a devenit omul acesta milostiv! În iad? Ce să facem cu această milostivire? Nu este folositoare în situaţia de faţă. Însă se îngrijeşte de cei cinci fraţi ce sunt încă în lume, iar el este condamnat... Deci gândeşte, vorbeşte, are voinţă, are iniţiativă, însă toate acestea sunt acum fără putinţă deoarece el este lipsit de trup. Dacă pe toate acestea le-ar fi făcut şi gândit când era în trup, ca persoană, Dumnezeu ar fi luat în calcul întoarcerea persoanei la Sine. Vedem, deci, aici, acum, cât suntem noi pe pământ, cum ceea ce spunem şi ceea ce facem, le facem îndoit, adică cu trupul şi cu sufletul laolaltă, de aceea toate sunt lucrătoare, toate au valoare. Fiecare gând, fiecare cuvânt, toate. Iar atunci când omul percepe această realitate, începe şi calculează bine ce gândeşte, mai ales când este singur. Face socoteli şi le face foarte bine, în sensul că îşi cântăreşte şi îşi calculează fiecare gest, fiecare cuvânt, căci mai ales gândurile noastre cele ascunse au răsplata cea mai mare, când sunt bune, precum şi cea mai mare pedeapsă şi ruşinare, când sunt rele.

Aceasta este problema acum. Se poate ca vorbele noastre să fie puţine şi mai sărace, lucrările mai puţine sau mai multe, după putere, dar problema sunt gândurile care ne inundă mintea şi ne bombardează continuu. De ce să nu ocupăm atunci imaginaţia noastră cea bună şi mintea cu gânduri şi cu cugete sfinte? Din moment ce mintea nu oboseşte să gândească şi inima să bată, să ducem deci cugetele cele bune în Împărăţia Cerurilor. Avem binecuvântare. Îmbogăţiţi-vă, deci, mintea cu cugete bune, şi aşa vă pregătiţi Raiul, şi după aceea vom aştepta să ne luăm răsplata, pe care eu o numesc „pensia" cerească. Va veni într-o zi. Va întârzia? Ce mai contează câţiva ani în fața veşniciei? Nimic. Nici nu îi luăm în calcul. După două sute de ani noi toţi cei de azi unde vom fi? Ne vom lua această răsplată şi ne vom duce acolo unde consideră Dreptatea dumnezeiască! Şi am zis un număr mare de ani. Şi totuşi vor trece atât de repede! Pe noi ne interesează veşnicia!

Ortodoxia propovăduieşte sfinţenia şi pocăinţa. Şi mai presus de toate nu este purtătoarea de vrednicie, ci purtătoarea de dar. Iar primul dar este pocăinţa. Şi asemenea pocăinţei este simplitatea duhovnicească (aplotis) şi nearătarea (afania). Adică să cultivăm neîncetat, sistematic, metodologic, o stare în care să nu ne preocupe alţii, „simplitatea minţii", precum şi ceilalţi să nu se preocupe de noi, să nu devenim faimoşi/ celebri, căci gândul celuilalt despre mine mă păgubeşte, mă ispiteşte, nu-mi dă pace, iar pe aceasta o numesc părinţii pustiului „nearătare". Dacă Dumnezeu vrea să arate lumii ceva, să Îl lăsăm pe Dumnezeu să facă ceea ce vrea Dânsul, dar slujirea noastră să fie aceasta: sa ne îngrijim spiritual de noi înşine şi să luăm aminte la propriile păcate.

Spunea un bătrân duhovnic: „Am un ucenic sub ascultare, ce este atât de dăruit, că toată ziua şi toată noaptea plânge de ţi se frânge inima, fiindcă vrea să devină episcop, dar nu-i recunoaşte nimeni acest dar, şi de aceea încă nu a devenit episcop. Zi şi noapte plânge sărmanul. Şi-a cumpărat şi veşminte arhiereşti, se îmbracă singur, se umflă precum curcanul în oglindă şi priveşte cum arată îmbrăcat arhiereu. Uite aşa voi arăta, aşa voi binecuvânta, aşa voi hirotoni".

Şi poate zice cineva că nu este decât o glumă, însă glumele nu sunt bune totdeauna, căci gluma aceasta depăşeşte îndrăzneala, ci este obrăznicie şi lipsă de respect faţă de cele sfinte. Când cineva nu ia în serios lucrurile acestea, ce sunt păcate grele, atunci îndoit se amăgeşte. Se amăgeşte pe sine, amăgeşte şi pe ceilalţi. Iar Părinţii ne spun: „Feriţi-vă de acest tip de oameni, căci în mintea lor sălăşluiesc cugete viclene şi sunt periculoşi". Căci dacă un asemenea om ajunge episcop, vom avea o problemă serioasă, iar dacă nu devine, vom avea o problemă şi mai gravă.

Poate cineva să păstreze pentru sine simplitatea spirituală şi smerenia? De aceea spunem că Ortodoxia nu propovăduieşte omului îndemnându-l să devină împărat, să devină cleric, să devină ofiţer superior, să devină şi iar să devină..., ci să fie om al lui Hristos, lăcaş al Duhului Sfânt. Să trăieşti, omule, întru pocăinţă, orice însuşire sau funcţie ai avea! Toate preocupările şi funcţiile noastre încap în Rai, încap însă şi în iad. Sunt în iad din toate categoriile sociale şi profesionale. Cei mai mulţi sunt clerici. De ce? Aceasta este o altă temă de discutat. Laicul reuşeşte mai uşor să intre în Rai. Mai uşor înaintează spre Rai deoarece nu se consideră pe sine superior celorlalţi. Clericul însă, din pricina familiarităţii lui cu taina preoţiei, uită să folosească preoţia ca pe un burete şi ca un ştergar pentru a şterge sudoarea, lacrimile, durerile, suspinele oamenilor, căci toţi sunt astăzi obosiţi, şi chinuiţi, şi răniţi, şi mâhniţi şi trădaţi, iar clericul foloseşte preoţia ca pe o putere, o autoritate. Astfel oamenii ne respectă şi ne cinstesc ca pe o autoritate, şi a devenit greu să eviţi, să ocoleşti situaţia aceasta. Iată cugetele de slavă deşartă! Şi din moment ce ai asemenea cugete, harul Sfântului Duh nu se odihneşte întru tine şi eşti în pericolul de a nu te mântui. Pe de o parte, adică, se face lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, iar tu ca preot nu te poţi mântui. Să ajuţi să se mântuiască atâţia şi atâţia şi tu să te condamni la iad!

Când am citit pentru prima oară pe Sfântul Isaac Sirul, această personalitate uriaşă a vieţii isihaste a veacului al VII-lea, m-a impresionat cuvântul său: „Poţi mântui mii de suflete, iară tu să ajungi cu uşurinţă în iad".

Ca urmare, mântuirea noastră, a creştinilor – în general, a clericilor – în particular, nu depinde de câţi am salvat, câţi am îndrumat şi câte cărţi am scris şi în câte limbi au fost traduse, sau ce faimă are omul şi ce spun alţii despre noi, căci despre acestea spun oamenii de bine sau de rău. Noi să vedem acum ce spune Hristos. Ai auzit vocea Domnului înlăuntrul tău? Nu ai auzit încă? Auzi încă cele ale lumii? A, de aceea nu auzi vocea lui Dumnezeu, fiindcă urechile tale alte lucruri vor să audă. Deci, clar că ceva nu merge bine în cazul acesta. Căci cu siguranţă, dacă auzi vocea Domnului, îţi vei schimba felul în care gândeşti, precum şi modul în care vieţuieşti.

(Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, p. 12-17)