Oamenii sunt foarte schimbători. Cei care strigau Osana și-L lăudau când a intrat victorios, ca un împărat în Ierusalim, tot aceiași ziceau să Se răstignească, să Se răstignească! Dar se spune acolo, într-o Sfântă Evanghelie, la Marcu, slugile fariseilor strigau mai mult. Ei erau recompensați pentru asta sau erau recunoscători față de stăpânii lor. Însă nu toți au strigat. Cei care au fost fideli tot timpul n-au strigat niciodată. 

Totuși, când au văzut ce se întâmplă, nu înțelegeau cum este posibil ca Acela care intrase ca un împărat și care sumedenie de minuni a făcut acum să Se lase scuipat, biciuit, batjocorit. Atunci foarte puțini au mai rămas alături de Hristos. Dacă și Apostolii L-au părăsit... până și Petru, care s-a lăudat că merg cu Tine, Doamne, și la moarte...

Lucru minunat e că natura, făptura aceea nesimțitoare, a simțit mai mult decât oamenii. Oamenii sunt raționali. Au libertate, au toată libertatea! Făpturile astealalte – sigur, știm că sunt necugetătoare și nesimțitoare – totuși, ele și-au făcut datoria. Natura a arătat că, într-adevăr, Făcătorul ei a ajuns la cea mai mare Jertfă pe care putea s-o facă un om vreodată! Bineînțeles, tot puterea lui Dumnezeu a lucrat și-n pietre, și-n soare, și-n catapeteasmă, și-n toate. Puterea cea negrăită.