De vreme ce pocăinţa este îndreptarea greşelilor, care privesc fapte şi înţelesuri, primul lucru care se impune este îndepărtarea noastră de motivele şi cauzele care le-au provocat. După aceea, trebuie să urmeze hotărârea curajoasă şi statornică – lucru care nu este străin caracterului şi voinţei noastre - să nu mai repetăm acele lucruri care au provocat vinovăţia. Împreună cu această hotărâre trebuie să corelăm şi continua invocare a ajutorului dumnezeiesc şi astfel să readucem harul dumnezeiesc, pe care păcătoşenia noastră l-a întristat şi l-a alungat.

Lucrul cel mai necesar, care constituie şi miezul pocăinţei şi în continuare şi al terapiei (vindecării) este atotcuprinzătoarea iubire de osteneală. Aceasta zdrobeşte şi desfiinţează iubirea de plăcere cea cu multe forme, pe care a provocat-o iubirea noastră de sine (filavtia), de vreme ce „orice călcare de poruncă şi orice neascultare îşi primeşte dreapta răsplătire” (Evrei 2,2). Aceasta vădeşte aplicarea absolută a dreptăţii dumnezeieşti, care se scârbeşte de punerea în lucrare a iraţionalului, care este reaua întrebuinţare a legilor şi canoanelor ipostasului nostru raţional.

Aşa cum am menţionat în răspunsul nostru anterior, reaua întrebuinţare a înţelesurilor firii noastre raţionale duce în mod necesar la reaua întrebuinţare a lucrurilor. Se săvârşeşte astfel păcatul cel cu multe forme, care are drept rezultat principal plăcerea, maica morţii. Alt leac şi mijloc pentru combaterea reală a acestei catastrofe nu există decât mântuitoarea iubire de osteneală. Acesta este motivul pentru care părinţii duhovniceşti impun „canoane” celor care păşesc pe calea pocăinţei. În felul acesta provoacă în fiii lor duhovniceşti o involuntară iubire de osteneală împotriva iubirii de plăcere, care provine din călcarea legii.

Foarte mult ajută pentru o pocăinţă statornică şi adevărată cunoaşterea în profunzime a menirii noastre. Cine am fost la începutul creaţiei noastre, când viclenia şi toate cele ce se află în legătură cu aceasta încă nu robiseră sufletul nostru? De unde am căzut, iar acum unde trebuie să ajungem cu harul Hristosului nostru?

Dacă acestea vor coexista şi vor merge împreună cu noi totdeauna în chip nedezlipit, niciodată nu ne vom ieşi din fire, nici nu vom fi atraşi de provocarea iraţionalului şi a pervertirii firii.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 77-79)