Iubirea nu cere mari isprăvi și planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privi­re, o mică rugăciune...

Ea caută la frate gata mereu să-i sară în ajutor. Fii blând și bun cu toți, ne îndeamnă Părinte­le Serghie, că toți sunt în nevoi, bolnavi cu toții. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deși ne pare că le merge bine, de stai să cugeți ce i-a fost hărăzit omului să fie și ce-a ajuns, nu poți decât să plângi de mila lor și-a ta. Pe lânga asta, sunt ne­cazurile vieții: citește numai ziarul și-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin și suferință. N-au, oare, toți acești oameni nefericiți nevoie de mila și bunătatea ta?

Fiecare om pe care Domnul ți l-a scos în cale să simtă că ți-e drag, că-i vrei binele și ai dorința vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toți iubirea ta.

Și cum să nu-i iubești pe toți, când sunt cu to­ții de mare preț în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare, cum spune Dostoievski, mărunt și neîn­semnat cum e, are o soartă măreață și zgudui­toare, vrednic de luat în seamă și de plâns. Că pentru toți, până la unul, S-a întrupat și S-a jert­fit Hristos. Părintele Serghie spune sus și tare că niciodată nu-i prețuim pe oameni așa cum se cuvine și de aceea pe cei ce par că sunt mai de necinste, pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (cf. I Corinteni 12, 23).

Să-ți pese de fiecare om, ajută-l, dorește-i mântuirea. Cu gingășie însă să-l ajuți. Nu-i ține predici, că nu-i sunt de folos nici lui, nici ție. Nici sfat nu da de nu ți s-a cerut. De faci vreun bine, fă-l cu duh smerit. Să-ți fie pildă adânca smerenie cu care Sfântul Serafim de Sarov îi în­tâmpina pe cei ce veneau la el, mic ori mare. (…)

Mai înainte de a le vorbi oamenilor de Dumnezeu, roagă-L pe Duhul Sfânt să te lumineze cum și ce să spui. Și întotdeauna, cu rugăciune pentru cel de lângă tine, caută și află cuvântul potrivit.

Că rugăciunea uneltește iubirea de oameni, o ține vie, o sporește și o arată. Rugăciunea îți deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine și să-i cunoști nevoia. Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.

Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagoslovește cu sporul de iu­bire, pe celălalt, cu mângâierea celor cerute pentru el. Și nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i știi nevoia și necazul. Dar ține minte că nu e om să n-aibă trebuință de rugăciunea și de iubirea ta.

Iar nevoia pe care o are fiecare ți-o arată ru­găciunea. Ea îți șoptește și de-i bine să-i vorbești și cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea și să stai deoparte.

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, pp. 97-99)