Undeva în Pateric este o afirmaţie în legătură cu un Părinte, cum că din multă bunătate, nu mai ştia ce e răutatea. Nu putea să fie rău, pentru că era bun. Cineva care-i bun cu adevărat, nu poate să fie rău. Cineva care e rău cu adevărat, nu poate să fie bun decât întâmplător.

În Pateric se spune despre Părintele Macarie că a fost odihnitor al unui om angajat în altă credinţă, al unui popă idolesc, care întâi l-a bătut pe un ucenic al lui, care a trecut pe lângă el, şi l-a defăimat, l-a necinstit şi l-a bătut, iar apoi, când a venit Avva Macarie şi a vorbit frumos cu el, s-a minunat. Acolo este o concluzie foarte interesantă şi ar fi bine s-o ţinem minte cu toţii: Cu un cuvânt bun, şi pe cel rău îl faci bun, şi cu cuvânt rău, şi pe cel bun îl faci rău. Într-adevăr, aşa este, dacă eşti cu grijă şi-l menajezi pe om şi spui un cuvânt bun, chiar dacă el e rău, n-are motive să-şi arate răutatea. Cu un cuvânt bun, şi pe cel rău îl faci bun. Cu cuvântul rău, însă, şi pe cel bun îl faci rău, când nu-i bun deplin, cum era părintele acela care, din multa bunătate, nu mai ştia ce-i răutatea.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, p. 135)