Știm din experiența noastră și a altora că ne e teamă de moarte sau nutrim o incertitudine legată de ea. Mai exact, cred că mai mult ne e teamă de desfășurarea procesului morții, decât de actul în sine. Majoritatea oamenilor ar fi gata să accepte moartea, dacă ar putea fi siguri că ea vine ca un somn, fără să trebuiască să treacă prin starea de frică și de nesiguranță. Într-adevăr, este și ceva înșelător și ademenitor în legătură cu moartea. Cât de des auzim pe câte cineva spunând: „Cât aș fi vrut să fi fost mort”; e un fel de a spune: „Cât mi-aș dori să fiu liber de toată răspunderea față de mine și față de Dumnezeu sau față de oricine altcineva! Cât aș dori să mă pot întoarce la condiția copilăriei mele, când nu mi se cerea să fiu răspunzător și când puteam pur și simplu să mă joc!”.

Cei mai mulți dintre noi ar prefera să se joace cu viața în loc să o trăiască, implicându-se și asumând-o. Ca urmare, există o fascinație a morții văzute ca o eliberare de povară și de răspunderea în fața vieții. Dar în cazul acesta, moartea trebuie privită ca un vrăjmaș, fiind una din căile prin care suntem amăgiți și întoarcem spatele la ceea ce ne oferă viața. Când cineva spune: „Nu mi-e frică de moarte”, ar trebui să fim gata să-l întrebăm dacă acceptarea sau chiar dorirea morții nu ascunde mai curând o teamă de viață. „Mi-e teamă de viață și aș dori să evadez cu orice preț” – numai de-aș putea să adorm și să nu mă mai trezesc, de-aș putea să-i las pe alții răspunzători în locul meu, ca să preia cele pe care le-am lăsat nefăcute sau rău întocmite!

N-ar trebui să fim romantici în atitudinea noastră față de moarte. Dacă ne uităm la sfinți, descoperim o atitudine cu totul diferită în fața morții. Iubirea lor de moarte nu era întemeiată pe frica de viață. Când Sfântul Apostol Pavel spune: Căci pentru mine viața este Hristos, și moartea, un câștig. [...] Doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos, și aceasta e cu mult mai bine (Filipeni 1, 21, 23), el exprimă o atitudine cu totul pozitivă în ceea ce privește moartea. Moartea i se arată ca o poartă ce s-ar deschide către veșnicia unde s-ar întâlni față către față cu Domnul, Care este toată iubirea și viața sa. Dar acest lucru nu poate fi realizat precum orice alt lucru pe care ni-l dorim... Este mai mult decât atât. Ca să ne fie dor, ca să dorim apropierea morții și să considerăm moartea ca fiind încununarea vieții, ca o creștere către dimensiunea de necuprins a veșniciei (pentru a folosi o expresie a Sfântului Maxim Mărturisitorul), trebuie să avem experiența vieții veșnice aici și acum. Nu trebuie să ne raportăm la viața veșnică ca la o fericire ce va să vie mai târziu. Apostolii au devenit neînfricați numai atunci când ei înșiși s-au făcut, aici și acum, părtași ai vieții veșnice. Atâta timp cât nu primiseră mărturia Învierii lui Hristos, atâta timp cât nu primiseră Duhul, încă se temeau și se agățau cu frică de viața lor vremelnică. 

Dar în momentul când li s-a descoperit viața veșnică, teama de a-și pierde viața cea vremelnică a dispărut, căci știau că ura, persecuția și uciderea nu puteau decât să-i elibereze de limitările acestei vieți, deschizându-le calea către adâncurile nemărginite ale vieții veșnice. Iar această viață veșnică era cunoscută ca o trăire a prezentului, și nu numai ca un act de credință. Același lucru se poate spune și despre mucenici. Ei erau gata să-și dea viața și dobândiseră libertatea supremă a dăruirii de sine, deoarece cunoșteau viața veșnică și chiar intraseră într-o oarecare măsura în ea.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, pp. 142-144)